Recenzie "Obsidian"

 

 "Starting over sucks.When we moved to West Virginia right before my senior year, I'd pretty much resigned myself to thick accents, dodgy internet access, and a whole lot of boring.... until I spotted my hot neighbor, with his looming height and eerie green eyes. Things were looking up.And then he opened his mouth.Daemon is infuriating. Arrogant. Stab-worthy. We do not get along. At all. But when a stranger attacks me and Daemon literally freezes time with a wave of his hand, well, something...unexpected happens. The hot alien living next door marks me.You heard me. Alien. Turns out Daemon and his sister have a galaxy of enemies wanting to steal their abilities, and Daemon's touch has me lit up like the Vegas Strip. The only way I'm getting out of this alive is by sticking close to Daemon until my alien mojo fades. If I don't kill him first, that is."

___________________________________________________________________

   Asa ca asta sunt eu incercand sa imi adun gandurile si sa vorbesc despre "Obsidian". Pentru ca, stiti (adica nu stiu daca stiti, dar va spun eu) e greu. De aseara, de cand am terminat, m-am blocat pe "wow" si nu prea stiu ce altceva sa zic. Fiindca e "wow". Si acum probabil par cam idioata.

    Cred ca pot sa incep spunand ca a fost pura intamplare ca am pus mana pe carte si ca, daca nu ar fi fost acel concurs fulger pe blogul "I'm wide awake" , recenzia aceasta nu ar fi aparut prea curand pe aici (iar eu nu as fi capatat inca o obsesie extrema cu care sa imi innebunesc prietenii, dar asta e cealalta parte a discutiei, care ma priveste personal). Asa ca mii de multumiri pentru sansa de a o citi si de a o adora. Nu imi amintesc de cand nu am mai fost atat de prinsa intr-o carte.

     Ceea ce m-a cucerit de la bun inceput a fost atitudinea lui Katy. Ceea ce e dubios. De ce? Ei bine, pentru ca eu, de obicei, sunt cam rautacioasa cu majoritatea personajelor feminine. Si asta numai din cauza obiceiului lor prostesc de a se topi in fata perfectiunii ( de altfel relative) a tipului, de a se lasa umilite fara sa riposteze si de a fugi intr-un coltisor sa mai verse o cutremuratoare lacrima plina de mila pentru propria nenorocire. Nu ma intelegi gresit, si eu plang de frustrare uneori. Dar frustrarea e diferita de autocompatimire. Si nu am nimic cu dragostea, absolut nimic, dar cred ca nu are legatura numai cu cat de bine arata respectivul. Si mai am convingerea ca in viata reala faptul ca esti o fetita neajutorata nu ti-l aduce intotdeauna alaturi pe asa numitul "baiat rau", care printr-o stranie coincidenta ori e un tip neinteles, ori stie sa fie bun numai cu tine. Vezi sa nu. 

     Asa ca da, am o slabiciune pentru Katy. Una mare de tot, asa cum am si pentru Tris din "Divergent", de altfel. Fiindca fata are caracter si principii si inteligenta. Prima dovada? Atunci cand, la trei ani dupa moartea tatalui ei, mama sa nu mai suporta viata in apartamentul in care traisera ca o familie si hotaraste sa se mute in Virginia de Vest pentru a o lua de la capat, Katy lasa deoparte mofturile de adolescenta si incearca sa se acomodeze asa cum poate. Pentru mine, a fost intaiul semn ca ea nu o sa fie un personaj pe care sa il critic aspru. Nu stiu daca pot sa explic exact de ce. Doar ca mi s-a parut o dovada de maturitate si de intelegere de care nu stiu cati dintre noi am fi cu adevarat capabili. La urma urmei, nu lasi in urma doar o casa, ci o viata.

     Katy e ceea ce ai numi o persoana normala. Nu este cea mai tacuta din grup, dar nici cea care iese in evidenta. Are rezultate bune la scoala. Adora cartile (are chiar si un blog cu recenzii). Incearca pe cat posibil sa fie responsabila si sa nu isi ingrijoreze mama care cu greu zambeste de cand si-a pierdut sotul. Si aici, in Virginia de Vest, unde o zi in care internetul merge asa cum trebuie este mai buna decat ziua in care cel mai dragut baiat din scoala pare sa te placa, viata ei incepe sa urmeze alt curs. (fiindca daca n-ar fi asa, cartea n-ar avea rost, nu?)

    Daemon Black (mai vede cineva ceva ironic aici?) este intr-adevar enervant. Ironic. Nepoliticos. O trateaza de sus. O poate face sa il urasca atat de mult incat sa isi doreasca sa il injunghie. Dar in momentul in care il vede prima oara, atunci cand ii bate la usa doar pentru o simpla intrebare, cand se trezeste fata in fata cu pieptul lui gol si ramane cu gura intredeschisa, Katy nu stie toate astea. Asa ca dureaza un pic sa se adune. Si cand intr-un final o face, reactia ei e decisiva pentru felul in care ei doi se vor comporta unul in preajma celuilalt pe tot parcursul cartii. Poate ca nu ar mai fi vorbit niciodata dupa ziua aceea. Dar Katy devine prietena cu sora lui, iar lui Daemon chiar nu pare sa ii placa situatia si e dispus sa faca orice ca aceasta sa se incheie. Nu ca ei i-ar pasa prea mult de asta. 

    Totusi, asa cum reiese pe parcurs (dupa ce Dee ii ascunde cheile de la masina lui Daemon doar pentru a-l face sa petreaca putin timp cu Katy pentru a o cunoaste mai bine si dupa ce Daemon ii salveaza de cateva ori viata, in treacat fie spus), nici el nu este un ticalos atat de mare precum pretinde. Are momentele lui sensibile, in care ceea ce spune chiar pare profund si adecvat. Numai ca si compenseaza din plin cu momente opuse acestora, ceea ce nu il face sa castige prea multe puncte bonus din partea ei. 

    Atunci cand afla adevarul, anume ca vecinii sai sunt extraterestrii, fiinte nascute din lumina, capabile sa faca lucruri pe care nici nu si le putea imagina, Katy cedeaza primului instinct (normal de altfel): acela de a o lua la fuga in incercarea de a lasa toata nebunia in spate. Doar ca asta nu se poate si, odata ce afla explicatiile pe care si le doarea, hotaraste ca prietenia ei cu Dee nu merita sacrificata. Numai ca acum trebuie sa stea mult timp in preajma lui Daemon. Se pare ca, salvandu-i viata, el a lasat asupra ei o "urma de energie" care i-ar putea atrage prin preajma pe cei de pe planeta Arum, fiinte ale intunericului care le-au distrus planeta si al caror unic scop este sa ii omoare si sa le absoarba puterile. Iar pana cand aura lui Katy nu va mai lumina precum un pom de Craciun, ea nu poate sta prea mult timp singura.

     Ceea ce mi-a placut in mod special la relatia celor doi a fost exact fapul ca nu prea e o "relatie". Daemon e ferm convins ca sa te indragostesti de o muritoare e inutil si periculos ( iar dupa tot ce pare sa se fi intamplat cu Dawson, eu nu il pot invinui ). Plus, chiar daca nu ar crede asta, comportamentul lui nu il pune chiar in lumina reflectoarelor in ceea ce o priveste pe Katy. Ceea ce au ei doi e o legatura de tip "soarece-pisica", numai ca rolurile lor nu sunt niciodata bine definitivate. Se ataca in mod constant si nici unul nu vrea sa lase de la el. Katy stie ca e o diferenta intre "a placea" si "a dori". Si de cand l-a cunoscut pe Daemon, stie si ca prezenta unei stari nu e conditionata de existenta celeilalte. Exista acolo, in spatele mastii, acel Daemon care apare uneori si pe care l-ar putea iubi. Dar el e mult prea des obstructionat de acela care ar face orice pentru familia lui. 

            Citat:

 “I’ve always found that the most beautiful people, truly beautiful inside and out, are the ones who are quietly unaware of their effect.” His eyes searched mine intently, and for a moment we stood there toe to toe. “The ones who throw their beauty around, waste what they have? Their beauty is only passing. It’s just a shell hiding nothing but shadows and emptiness.”

     Desi sunt multe pasaje amuzante in carte, am luat citatul dintr-unul din momentele profunde ale lui Daemon. Rare, dar bune, zic eu. Ceea ce am scris mai sus e invalmasit si fara sens probabil (si imi cer scuze pentru asta), dar, fiind vorba de "Obsidian", ma indoiesc ca voi face vreodata o treaba mai buna. Ce vreau sa spun clar si ferm: este o carte extraordinara. Nu e deloc grabita, ba chiar evenimentele sunt atat de normal intinse in timp si spatiu incat vei fi surprins. Personajele sunt superbe si e imposibil sa nu le iubesti. Momentele de conversatie Daemon-Katy sunt mortale, constituie deliciul cartii si te vor face sa razi cu lacrimi. Dar, pe langa toate astea,intriga este ingenioasa si bine gandita. La inceput, nu vei intelege de ce el e atat de pornit impotriva apropierii dintre ea si Dee. Sau de ce face tot posibilul sa o indeparteze. Dar, pe parcurs, totul devine un pic mai clar si incepi sa vezi care e adevarul. Actiunea nu te va plictisi si, iti spun, vei sta lipit de pagina sau de monitor si la ora patru dimineata ( asa ca mine ). Iar finalul? Va fi surprinzator si amuzant, exact asa cum mi-as fi inchipuit ca trebuie sa se termine. Altfel, as fi fost dezamagita si mi s-ar fi parut ca nu se potriveste cu caracterul lor. Asa ca aceasta fiind spuse, Jennifer Armentrout, bun venit printre autorii mei preferati.

Nota: 5+/5