Debitand #1

 

Fata din lanul cu maci nu stia ce e frumusetea. Nu cunostea linistea, nu intalnise pacea, nu fugise de razboi si nu se adapostise de ura. Nu vazuse durere, nu simtise disperare si singurul amar pe care il stia era al pelinului ce crestea la marginile lumii sale. Pentru ea, existau fluturi si flori fara nume si visari infinite care incepeau dimineata si se terminau in alta dimineata. 

Nu definise perfectiunea. Lucrurile erau si existenta lor devenise in timp mai mult decat suficienta. Ploaia si adierea erau doar dispozitii ale naturii, iar caldura verii nu era decat rasul soarelui la o gluma soptita a universului.

Nu botezase supararea ca fiind "suparare". Exista doar fericire in diferite grade si nu avea nevoie de mai mult. Se ferise sa croiasca zile si nopti. Doar lumina si o stare comprimata a acesteia.

Fata din lanul cu maci nu cunoscuse lumea si nici lumea nu o cunoscuse pe aceasta. Era o fiinta care nu stia cine este si nici spre ce merge. Nu avea notiuni de timp, iar viata nu o astepta la nici o cotitura. Nu avea unde sa intarzie, dar nici pentru ce sa se grabeasca. Acolo unde se afla ea, nu era nici o rascruce, iar in apropiere nu se intrezareau drumuri. Nu avea apusuri si rasarituri, dar nici ore sau minute. Era facuta pentru stacitate si singuratate. Pentru fericirea muta a absolutului. Fata din lanul cu maci nu era pregatita pentru viata. Dar uneori nu ma pot opri sa ma intreb: viata era pregatita pentru ea?

* am uneori scurte momente de inspiratie pe care ma gandeam sa le impartasesc cu voi *