duminică, 17 iunie 2012

Recenzie "Fior" de Maggie Stiefvater


 

      De mulţi ani Grace îi observa pe lupii din pădurile aflate în spatele casei ei. Un lup cu ochii galbeni – lupul ei – a reprezentat mereu o prezenţă fără de care nu mai putea să-şi închipuie viaţa.   
     Între timp, Sam trăia două vieţi: iarna, în pădurea îngheţată, protejat de haită şi mereu în compania unei fete neînfricate, iar vara, puţine şi preţioase luni petrecute ca om… până când frigul îl făcea să se transforme la loc. 
     Acum, Grace face cunoştinţă cu un băiat cu ochii galbeni, care i se pare atât de cunoscut, încât i se taie răsuflarea. Este lupul ei, el trebuie să fie. Dar, pe măsură ce iarna se apropie, Sam trebuie să se lupte ca să îşi păstreze forma umană sau să rişte să o piardă pe Grace, dar să se piardă şi pe sine… pentru totdeauna.

__________________________________________________

      Stiti cartile acelea care credeti ca nu le veti cumpara vreodata? Treceti pe langa ele prin librarii, le vedeti in vitrine, auziti vorbindu-se despre ele, le gasiti prin bibliotecile altora si totusi spuneti ca voi nu le veti citi niciodata, fiindca la urma urmei sunt doar alte carti care repeta o poveste pe care o stiti deja, cu personaje cu personalitati identice si nume diferite? Pentru mine, Fior parea un astfel de roman. Pana cand s-a intamplat ceva indefinit si am zis ca nu strica sa vad si eu despre ce e vorba. Si in final am realizat ca si dupa ani intregi de citit paranormal, inca nu le-am vazut pe toate.
    De ce zic asta? Nu fiindca Fior reprezinta neaparat o noutate, ci fiindca am lasat mult timp sa treaca pe langa mine o poveste emotionanta, placuta si in felul ei unica. O carte care sunt aproape sigura ca m-ar fi incantat si atunci, desi poate ca e mai bine ca am citit-o acum. Acum, cand nu mai caut atat de mult actiunea intr-o carte, cat sentimentele si gandurile si conflictele interioare ale personajelor. In Fior nu este o naratiune trepidanta, ci una lenta, dulceaga, care curge in propriul ritm, valorificand nu momentele care iti taie respiratia, ci pe cele banale. Le da frumusete si pretiozitate. Te face sa te temi de clipa in care Sam si Grace nu vor mai fi impreuna, acum, cand vietile lor sunt atat de legate si prezenta lor unul in existenta celuilalt este aproape constanta.
     Inca de cand a fost atacata de lupi, la unsprezece ani, Grace este fascinata de ei. De urletul lor trist, de ochii lor umani, de felul in care se strecoara prin padure. Si mai presus de toate, este fascinata de el. Lupul ei. Cel in ai carui ochi a privit pe cand restul haitei o musca si o ranea.  Cel care a scos-o din mijlocul haite si a dus-o in siguranta acasa. Cel care o priveste chiar si acum dintre desisurile padurii, iarna de iarna. Cel care o obsedeaza intr-un fel care, pe cat de nesanatos pare a fi, pe atat de mult o intregeste sufleteste. Dar in toti acesti sase ani, Grace nu si-a putut imagina adevarul. Pana cand totul o loveste dintr-o data. Pana cand Jack Culpepper pare sa fi fost omorat de lupi. Pana cand trupul lui dispare de la morga si toti se grabesc sa indeparteze haita. Pana cand il gaseste pe terasa ei, cu sangele scurgandu-i-se din rana, cu aceleasi pupile galbene parca ireale. Numai ca nu mai e lup, ci un baiat care ii starneste curiozitatea, care o atrage si de care, oricat de ilogic ar parea, este deja pe jumatate indragostita.
      Lumea lui Sam se masoara in ierni si in veri inca din copilarie. Ore nesfarsite petrecute in frig si zapada, in mijlocul haitei, privind totul prin ochii unui lup. Veri toride, in care se bucura de umanitate, de caldura, de tot ceea ce il face sa fie Sam. Si in care, mai presus ii simte lipsa. A asteptat-o ani intregi sa se transforme. Dar, cu toate ca este singura fiinta pe care si-ar dori sa o poata lua cu el, Grace nu s-a preschimbat niciodata.
      Acum, este sansa pe care nu au avut-o niciodata. Este septembrie, dar impuscatura, desi nu ar fi trebuit, a declansat transformarea. Toti erau convinsi ca Sam nu ar mai fi trebuit sa fie om in anul acela, dar este. Un baiat ranit, dezbracat, zacand pe veranda lui Grace. Aceeasi Grace care il duce la spital. Care stie deja adevarul despre el. Care il primeste in casa ei si face tot posibilul sa il mentina om. Si de care este indragostit inca de pe vremea cand erau doua specii diferite. Pe cat este de dulce, pe atat este de imposibil. Este ultimul lui an. O simte. Iar in curand, cand iarna o sa se lase, cand frigul o sa creasca, o sa devina lup. Si or sa fie separati pentru totdeauna.
     Dar pana atunci, Jack Culpepper este varcolac. Un varcolac furios, needucat si tanar. Care nu isi poate controla transformarile. Un varcolac periculos. Apoi, Isabel Culpepper gaseste poze. Poze cu chipul fratelui ei, atat in forma de lup, cat si umana. Poze facute de Olivia, prietena lui Grace, de care aceasta pur si simplu nu mai poate da cu usurinta de cand s-au certat. Iar Shelby, care viseaza ca intr-o zi Sam si cu ea vor reprezenta perechea alpha a haitei, incearca din rasputeri sa o inlature pe Grace din drum.
      Ceea ce face deliciul acestei carti sunt personajele. Detaliile bizare ale vietilor lor. Purtarea lor. Ticurile lor. Grace este practica, cu o placere bizara ca totul sa fie la locul lui. Cu parintii care nu au dat niciodata dovada de energie parentala. E aproape ca si cum se creste singura. Iar Sam? Sam este printre cei mai dulci baieti despre care am citit eu vreodata. De obicei, am o pasiune pentru acele personaje cu alura de baiat rau. Sam nu are nimic din asta. Este nesigur. Timid. Ii place poezia si scrie cantece. Are nevoie de constiinta lui pentru a trai, motiv pentru care ii displace atat de mult sa fie lup. Si are un trecut in spate care te poate lasa fara cuvinte. El si Grace sunt diferiti, dar potriviti. Se completeaza foarte bine unul pe celalalt.

        Citate:


     Parca crezusem mereu ca sunt o imagine completa, dar Sam imi aratase ca sunt puzzle si ma desfacuse si ma pusese la loc.


     Existau oameni si existau lupi, si existau cei care erau pe drumul dintre unii si altii.

    In plus, proza acestei carti este superba. Maggie Stiefvater se deosebeste de ceilalti autori de paranormal pe care i-am citit. Ea nu se concentreaza doar pe actiune. Descrierea in cartile ei are un loc important. Sentimentele. Totul abunda de sentiment. Si totul reuseste sa para dulce si amarui, pana cand uit ca finalul ar trebui sa fie inevitabil si incepi sa speri, asemenea lui Grace, ca acolo  undeva exista tratamentul.
      O sa imi pierd credibilitatea pentru atat de multe note mari, dar, de cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, parca am citit numai carti bune.

Nota: 5/5

De obicei nu mi se intampla, dar cat timp am citit cartea, mi s-a parut straniu de potrivita cu melodia aceasta:

 

 

     

4 comentarii:

  1. Îmi place mult recenzia :X Ador "Fior", e una din cărţile mele favorite. Am plâns la final.

    RăspundețiȘtergere
  2. E o carte sublima, emotionanta, speciala. Nu m-am gandit ca o sa imi placa atat de mult, m-a surprins foarte tare.

    RăspundețiȘtergere
  3. interesanta e frumoasa recenzia, ma facut sa imi doresc sa citesc cartea asta,

    RăspundețiȘtergere
  4. Rose - Ma bucur ca iti place recenzia:">

    Krisz - Si eu la fel, am fost chiar surprinsa. Nu aveam asteptari prea mari

    rosia_lady - inseamna ca mi-am atins scopul, daca iti doresti sa o citesti

    RăspundețiȘtergere