luni, 14 mai 2012
duminică, 13 mai 2012
Recenzie "Chimie perfecta"
BĂIAT RĂU + FATĂ CUMINTE = CHIMIE PERFECTĂ
O poveste provocatoare şi pasională despre ce poţi descoperi când priveşti dincolo de suprafaţa lucrurilor.
La Liceul Fairfield dintr-o suburbie a oraşului Chicago, toată lumea ştie că între elevii veniţi din sudul oraşului şi cei din nord există o reacţie cam sulfuroasă. Aşa încât atunci când Brittany Ellis, şefa majoretelor, şi Alex Fuentes, membru al unei bande de cartier, sunt obligaţi să fie parteneri de laborator la orele de chimie, consecinţele se anunţă explozive. Niciunul dintre cei doi adolescenţi nu este însă pregătit pentru cea mai surprinzătoare dintre toate reacţiile chimice – iubirea.
Pot ei să spargă tiparele şi să înlăture prejudecăţile care ameninţă să-i ţină la distanţă?
Toată lumea ştie că sunt perfectă. Duc o viaţă perfectă.
Am haine perfecte. Până şi familia mea e perfectă.
Şi deşi asta e o minciună sfruntată, m-am dat peste cap ca să păstrez aparenţele că am tot ce-mi doresc pe lume.
Dacă adevărul ar ieşi vreodată la lumină, toată imaginea mea perfectă s-ar duce de râpă…
O carte pentru băieţi răi şi fete cuminţi, pentru băieţi buni şi fete rele, o carte pentru băieţi şi fete, care a cucerit cititorii şi blogosfera!
________________________________________________________________________________
Nu e genul meu sa postez recenzii la numai o zi una de alta, dar simt nevoia sa fac ceva totusi, asa ca am scormonit prin ce am citit in 2012 si m-am gandit: de ce nu? "Chimie perfecta" sa fie! Mai ales ca in curand o sa vorbesc si despre "Rules of Attraction".
Asa, o sa fiu clara de la inceput si sper sa nu imi sara toata lumea in cap, fiindca e parerea mea si ma priveste: e o carte placuta, dar nu o carte extraordinara. De ce zic asta? Nu numai fiindca am citit carti mai bune, ci fiindca aveam asteptari mai mari. Povestea e buna. Imi place. O, da, chiar imi place. Chiar si finalul fericit, care era previzibil, totusi. Ce pot sa spun, sunt un vanator de finaluri fericite. Asta e, fiecare cu placerile lui. Dar in acelasi timp, voiam sa vad un alt stil, ceva care sa se muleze mai bine pe actiune, care sa imi aduca in fata ochilor mai clar sentimentele personajelor, o exprimare care sa imi faca mai accesibile dimensiunile lor sufletesti. Stilul lui Simone Elkeles e simplu si nu intr-un mod negativ. Dar "Chimie perfecta" avea potentialul de a se inscrie printre cartile mele preferate. Asa, a exercitat asupra mea o vraja timp de cateva zile, dar cam atat. Stiti, euforia. Apoi, cand am luat lucrurile mai la rece, m-am gandit mai bine. De ce zic vraja? Fiindca, asa cum spuneam, m-am lasat dusa de val cu finalul acela fericit. Inca de cand o citeam imi doream ceva mai consistent, mai sufletesc. A avut momente, bineinteles. Dar eu cautasem altceva, o altfel de analiza, care poate e mai greu de redat la persoana intai fara ca unora sa li se para ca devine plictisitor. Cu toate astea, raman la parerea mea. Se putea mai bine.
Acum, personajele. Imi plac personajele. Chiar daca baiatul rau si fata cuminte au ajuns sa constituie un cliseu, de ce sa nu recunoastem: marea majoritate dintre noi ( serios, doar nu sunt singura? ) iubim sa citem asa ceva. Doar e visul oricarei fete, nu? Tipul care se deschide numai in fata ei si care are incredere numai in ea pentru a-i impartasi ce are pe suflet.
Asa, ceva ce am apreciat totusi la felul cum e scrisa cartea? Faptul ca autoarea a dedicat cate un capitol fiecaruia dintre cele doua personaje principale. Am apreciat acest lucru, la fel ca si la "Naluca si Naucul". In timp ce in cartile scrise la persoana intai imi permit (de obicei ) sa ma atasez de personajul narator, aici am avut ocazia sa ii cunosc pe amandoi mai bine si sa ii inteleg. Si odata ce am inceput sa citesc despre ei, m-au cucerit.
Alex Fuentes. Ce poate fi spus despre el? Ca are doua fete? Intrebarea care se pune e cine nu are. Nu, intr-adevar, Alex nu e deloc ceea ce vrea sa para. Ca sa o citez pe Brittany, exteriorul constituie logo-ul lui. Ceea ce este el. Alex Fuentes: mexicanul periculos, mortal si sexy. O fi el sexy, dar in interior e o cu totul alta poveste. Si nu toti au acces la ea. Dar intr-o lume a saraciei, unde bandele de cartier conduc jocul, unde supravietuiesti numai atata timp cat esti de o parte sau de alta a baricadei, unde nu exista zone intermediare, la ce te poti astepta? Alejandro Fuentes ( si mi s-a parut foarte interesant ca desi era foarte atasat de ceea ce era el de fapt nu dorea sa i se spuna Alejo, ci Alex ) si-a vazut tatal murind cand avea doar sase ani. Fara sa isi poata aminti fata criminalului, Alex incearca in zadar sa afle cine este. Intrat de tanar in Latino Blood, stie ca nu poate visa ca in viitor sa mearga la colegiu sau sa se ridice asupra conditiei lui actuale. Si, cu toate astea, desi nu vrea s-o recunoasca, si-o doreste. Familia lui e mai presus decat orice. Ar vrea sa le asigure fratilor lui o viata mai buna, una din care Blood sa nu faca parte. Intr-adevar, in interior nu e ceea ce pare la suprafata.
Brittany Ellis e, daca ma intrebati pe mine, imaginea perfecta a pitipoancei de prin filmele americane. Blonda. Sefa majortelor. Pare sa nu aiba alta grija in viata decat ca bluza ei sa fie de firma si rujul sa aiba culoarea potrivita. Iubitul ei? Jucator de fotbal. Cuplul lor? De aur. Acesta e exteriorul. Din nou, interiorul aduce o rasucire de 180 de grade. Avand o mama un pic cam nevrotica, daca ma intrebati pe mine, care e rusinata de faptul ca fiica ei cea mare e o persoana cu dizabilitati, Brittany simte in mod constant presiunea exercitata asupra ei. Aceea de a fi fiica perfecta, fata perfecta, eleva perfecta. Isi iubeste cu sinceritate sora. De fapt, pentru a fi pe deplin corecta, sora ei e mai presus decat orice. Chiar si anul viitor, cand va merge la facultate, Brittany va alege ceva aproape de casa, pentru a fi in continuare in preajma lui Shelly. Asa ca nu, fata egoista nu pe care o vad toti nu se gandeste deloc numai la ea insasi.
Existentele lor se dau peste cap in momentul in care sunt numiti parteneri la ora de chimie a lui Petterson. Brittany e hotarata sa il ignore. Pur si simplu, nu vrea nici o legatura cu cineva despre care se spune ca face trafic de droguri si ca si-a petrecut vara prin inchisoare. Nici Alex nu vrea vreo legatura cu mica regina a frumusetii. Asta pana in momentul in care el si Lucky incheie un pariu: daca Alex va reusi sa se culce cu Brittany pana de Ziua Recunostintei, masina lui Lucky va intra in posesia lui. Si ceea ce incepe ca un pariu prostesc se termina cu o descoperire care e pe cat de minunata, pe atat de cruda: nici unul nu e ceea ce pare. Mai mult, chimia dintre ei doi este perfecta.
Citat:
”M-a atins de parc-aș fi fost făcută din sticlă.
M-a sărutat de parcă voia să păstreze amintirea asta pentru tot restul vieții.”
” Se întoarce cu spatele la mine.
- Ești dezgustător.
- Ce-ai zice dacă ți-aș spune că am forma un cuplu de milioane ?
- Aș zice că ești un idiot.”
Per total, cum am zis, nu e o carte rea. Nici una care sa nu merite citita. Doar ca eu ma asteptasem la mai mult, vrusesem mai mult, sperasem mai mult. Mi-a placut ca Alex si Brittany au trecut totusi barierele societatii, ca nu s-au lasat ( intr-un final ) influentati de ceea ce dictau cei din jurul lor. S-au indragostit si asta a fost tot. De aici, lucrurile au curs natural. Fluent.
Nota: 3,5/5
sâmbătă, 12 mai 2012
In vizita (#3)
Cum pana acum nu am postat nimic paranormal la rubrica asta, azi m-am hotarat sa va prezint:
"Hauntin Violet" de Alyxandra Harvey
Violet Willoughby nu crede in fantome. Numai ca fantomele cred in ea.
Dupa ce a petrecut ani intregi participand la inselaciunea elaborata a mamei sale,mediu fraudulos, Violet este cat se poate de sceptica in privinta existentei paranormalului. Numai ca acum, ca este vizitata de o fantoma foarte insistenta, care a suferit o moarte violenta, ea nu isi mai poate ignora abilitatea iesita din comun. In plus, trebuie sa afle ce incearca spiritul sa ii transmita si asta cat mai repede, deoarece criminalul este inca in libertate.
Planuind sa evadeze din schema mamei sale prin intermediul unei casatorii avantajoase, Violet trebuie sa se asigure ca abilitatea ei ramane secreta. Singura persoana care o poate ajuta este Colin, prietenul ei din copilarie, pe care in timp a ajuns sa il iubeasca. El o intelege pe adevarata Violet, dar stie ca sa o ajute sa isi continue planul inseamna ca ei nu vor fi niciodata impreuna. Va reusi Violet sa duca totul la capat fara sa isi ruineze sansa la un viitor fara minciuni?
Recenzie "Uneori, sub clar de luna"
Lumina lunii e periculoasă – alungă intimitatea
întunericului şi scoate la iveală lucruri care ar fi mai bine să rămână
ascunse...
Shelby este îndrăgostită de misteriosul Austin Bridges al III-lea, pe care l-a cunoscut într-o tabără de reeducare, cu o vară în urmă.
Acum, ea învaţă la Academia Steinfelder, o severă şcoală elveţiană pentru fete… ce poate fi mai rău de-atât?
Cum nu mai are nicio veste de la iubitul ei, Shelby este îngrijorată – mai ales că vede într-un tabloid o fotografie în care el apare alături de prinţesa pop a Europei.
Dar Austin nu este doar fiul unui star rock, ci şi un vârcolac sexy, iar legătura lui cu Shelby este mult mai puternică decât bănuieşte ea.
Austin reuşeşte să se strecoare la Steinfelder şi îi dezvăluie lui Shelby adevăratul motiv pentru care s-a ţinut deoparte în tot acest timp. Prizonieră în şcoală, din ce în ce mai conştientă de pornirile ei ancestrale, Shelby realizează că iubirea ei pentru Austin o va costa mai mult decât îşi imaginase vreodată.
Şi, în curând, va fi noapte cu lună plină...
_____________________________________________________________________________
Sa vedem... O mai stiti pe Shelby Locke, nu-i asa? Fata din Beverly Hills cu o mama vitrega demna de Cenusareasa? Care a fost trimisa in Tabara Semilunii doar fiindca a fost si ea la un pas sa sarute un baiat? Care ajunsa acolo s-a implicat atat de mult in a ajuta un varcolac incat a ajuns iubita lui? Fata care nu se teme sa planga sub clar de luna? Ei bine, eu o mai stiu. Si, cu toate astea n-am facut o recenzie la primul volum si nici n-am sa fac. De ce? Fiindca eu l-am cumparat cand a aparut, cam acum doi ani, daca nu ma insel. Si nu ca memoria mea nu e buna, dar nici chiar atat de buna incat sa vorbesc despre "Sa nu plangi sub clar de luna" fara sa o recitesc. Asa ca o sa spun ca eu primei carti i-as fi dat oricum 3/5. Nu ca e o carte rea, dar nici prea impresionanta. Draguta, per ansamblu.
Si atunci, daca nu m-a atins in mod special, de ce am comandat eu continuarea? Fiindca am boala cu seriile neterminate. Ar trebui ca o carte sa fie chiar proasta ca sa nu citesc si ce urmeaza in cautarea unei evolutii. Si, cum am spus mai sus, nu e cazul.
Acum, ca o mica paralela in trecut, dupa ce il ajuta pe Austin Bridges al III-lea sa fuga din Tabara Semilunii, stim cu totii ce se intampla. Shelby e trimisa la Canionul Rosu, unde e foarte probabil ca tot ce s-a intamplat in ultimele saptamani sa ramana in trecut. Dar Austin are alte planuri, asa ca o urmeaza pe Shelby in mijlocul desertului, intr-o "minunata" tabara de reeducare, unde marsurile fortate si sapatul latrinelor sunt metoda principala de corectie ( pe bune? ). Asa ca, pentru moment, se pare ca ei doi isi primesc sfarsitul gen "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" ( sau pana data viitoare, daca ma intrebati pe mine ), iar eu, cititorul cu fire romantica, primesc sarutul dupa care am asteptat intreaga carte. Toate bune si frumoase, un debut dragut, toate sansele ca autoarei sa i se imbunatateasca stilul si urmatoarea ei carte sa fie mai buna. Am pus "Sa nu plangi sub clar de luna" pe raft si mi-am vazut de viata mea, fara sa intuiesc ca Heather Davis avea alte planuri.
Stiam de existenta a "Sometimes by Moonlight" cam de jumatate de an ( fara sa ma conving sa o descarc si sa o citesc ) cand Leda a luat hotararea sa o publice. Asa ca am profitat, am precomandat-o, am citit-o ( ferm convinsa ca daca publici o carte de 160 de pagini nu e nici o sansa sa existe volumul trei ) si acum incerc sa spun si eu cateva cuvinte despre ea.
Asa ca, in primul rand, desi stiu ca la ei e aparuta doar ca e-book, intreb si eu, ( nu ca o critica, doar de curiozitate) de ce sa publici ceva de 160 de pagini? De ce nu poti sa scrii ceva mai mare (fiindca, sincer, mai puteau fi spuse lucruri in cartea asta), apoi volumul trei, daca tot vrei o trilogie?
Sau, daca nu ai chiar atat de multe idei, dar ai destul pentru a scrie o continuare, de ce nu le asterni pe toate intr-o singura carte mai compacta? In fine.
In "Uneori sub clar de luna" e clar ca Shelby nu s-a intors la viata ei normala din Beverly Hills. Mai mult, tatal ei si Priscilla au inscris-o la o scoala din Elvetia, unde fetele bogate si problematice care au calcat stramb sau care au stat in calea parintilor lor, sunt trimise pentru a fi educate. Academia Steinfelder nu e de vis. E izolata si stricta. Un loc cu multe reguli si mancare proasta. Unde telefoanele si orice aparatura electronica e confiscata si unde te scoli la ora sase chiar si in weekend. Poate ca Shelby nu s-ar fi simtit atat de mizerabil, dar de cand au plecat din desert Austin nu a mai dat nici un semn de viata. Mai mult, intr-o revista a colegei ei de camera scrie ca el are chiar o noua iubita, nici mai mult nici mai putin decat senzatia muzicii pop Eva Maleva ( la inceput, eram ceva gen: "Pe bune, Eva Maleva?", dar dupa ce m-am gandit un pic mai bine, mi-am dat seama ca numele nu e chiar atat de ciudat in realitatea actuala ).
Apoi, incep sa apara semne care indica prezenta lui Austin in castel: biletele si desene facute intr-un stil asemanator. Numai ca atunci cand Shelby si el se intalnesc in sfarsit, e clar ca nu Austin le-a lasat in urma. Dar realitatea are castig de cauza in fata incertitudinilor. In primul rand, el inca o iubeste pe Shelby si povestea cu Eva e o neintelegere. Si desi asta e tot ce are ea nevoie sa auda, mai e ceva chiar mai important: se pare ca in curand, fie ca vrea sa creada sau nu, Shelby va avea blanita. Iar acum, ca ea va fi varcolac, este mai mult decat iubita lui Austin. E partenera lui, pe toata viata. Si daca asta nu e suficient ca sa o sperie, se pare ca locul in care se afla, castelul in sine, a fost construit de un mercenar care si-a dedicat viata uciderii varcolacilor si care a innebunit la batranete, sustinand ca este urmarit de fantomele bestiilor. Iar acum, descendentii lui sunt in jur, gata sa o foloseasca pe ea ca sa il atraga in capcana pe Austin.
Citat:
"Iar cand intr-un final m-a sarutat, am uitat de Steinfelder.Am uitat de grija ca voi deveni varcolac. Am uitat de toate. Cand se spune ca poti sa te pierzi cu totul intr-un sarut, nu e o minciuna. Iar in acel moment, eu eram pierduta complet, fericita.
E pacat doar ca nu poti ramane asa, pierduta. Nu poti ramane pentru totdeauna rupt de realitate. Oricat de tare ai incerca."
Ce pot sa spun, nu e o carte rea. Numai ca e genul de carte care nu suna bine in romana. Nu din cauza traducatorului, nu. Ci din cauza denumirilor si... nu stiu, pur si simplu cred ca ar fi sunat mai bine in engleza. Dar e o carte placuta, nu spun nu, cu toate ca raman la parerea mea: putea fi inclusa in acelasi volum cu aceea care am inteles de pe blogul autoarei ca o sa apara. Cu toate astea, dat fiind ca primul volum a fost lipsit de astfel de momente, mi-a placut sa ii vad pe Shelby si pe Austin ca un cuplu. Si am apreciat faptul ca Shelby a fost speriata in fata perspectivei de a deveni varcolac, nu s-a entuziasmat imediat la ideea ca o sa fie impreuna cu el pentru totdeauna. Si parca, doar parca, fiindca a trecut mult timp de cand am citit-o pe prima, am vazut o oarecare evolutie in stil.
Shelby este îndrăgostită de misteriosul Austin Bridges al III-lea, pe care l-a cunoscut într-o tabără de reeducare, cu o vară în urmă.
Acum, ea învaţă la Academia Steinfelder, o severă şcoală elveţiană pentru fete… ce poate fi mai rău de-atât?
Cum nu mai are nicio veste de la iubitul ei, Shelby este îngrijorată – mai ales că vede într-un tabloid o fotografie în care el apare alături de prinţesa pop a Europei.
Dar Austin nu este doar fiul unui star rock, ci şi un vârcolac sexy, iar legătura lui cu Shelby este mult mai puternică decât bănuieşte ea.
Austin reuşeşte să se strecoare la Steinfelder şi îi dezvăluie lui Shelby adevăratul motiv pentru care s-a ţinut deoparte în tot acest timp. Prizonieră în şcoală, din ce în ce mai conştientă de pornirile ei ancestrale, Shelby realizează că iubirea ei pentru Austin o va costa mai mult decât îşi imaginase vreodată.
Şi, în curând, va fi noapte cu lună plină...
_____________________________________________________________________________
Sa vedem... O mai stiti pe Shelby Locke, nu-i asa? Fata din Beverly Hills cu o mama vitrega demna de Cenusareasa? Care a fost trimisa in Tabara Semilunii doar fiindca a fost si ea la un pas sa sarute un baiat? Care ajunsa acolo s-a implicat atat de mult in a ajuta un varcolac incat a ajuns iubita lui? Fata care nu se teme sa planga sub clar de luna? Ei bine, eu o mai stiu. Si, cu toate astea n-am facut o recenzie la primul volum si nici n-am sa fac. De ce? Fiindca eu l-am cumparat cand a aparut, cam acum doi ani, daca nu ma insel. Si nu ca memoria mea nu e buna, dar nici chiar atat de buna incat sa vorbesc despre "Sa nu plangi sub clar de luna" fara sa o recitesc. Asa ca o sa spun ca eu primei carti i-as fi dat oricum 3/5. Nu ca e o carte rea, dar nici prea impresionanta. Draguta, per ansamblu.
Si atunci, daca nu m-a atins in mod special, de ce am comandat eu continuarea? Fiindca am boala cu seriile neterminate. Ar trebui ca o carte sa fie chiar proasta ca sa nu citesc si ce urmeaza in cautarea unei evolutii. Si, cum am spus mai sus, nu e cazul.
Acum, ca o mica paralela in trecut, dupa ce il ajuta pe Austin Bridges al III-lea sa fuga din Tabara Semilunii, stim cu totii ce se intampla. Shelby e trimisa la Canionul Rosu, unde e foarte probabil ca tot ce s-a intamplat in ultimele saptamani sa ramana in trecut. Dar Austin are alte planuri, asa ca o urmeaza pe Shelby in mijlocul desertului, intr-o "minunata" tabara de reeducare, unde marsurile fortate si sapatul latrinelor sunt metoda principala de corectie ( pe bune? ). Asa ca, pentru moment, se pare ca ei doi isi primesc sfarsitul gen "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" ( sau pana data viitoare, daca ma intrebati pe mine ), iar eu, cititorul cu fire romantica, primesc sarutul dupa care am asteptat intreaga carte. Toate bune si frumoase, un debut dragut, toate sansele ca autoarei sa i se imbunatateasca stilul si urmatoarea ei carte sa fie mai buna. Am pus "Sa nu plangi sub clar de luna" pe raft si mi-am vazut de viata mea, fara sa intuiesc ca Heather Davis avea alte planuri.
Stiam de existenta a "Sometimes by Moonlight" cam de jumatate de an ( fara sa ma conving sa o descarc si sa o citesc ) cand Leda a luat hotararea sa o publice. Asa ca am profitat, am precomandat-o, am citit-o ( ferm convinsa ca daca publici o carte de 160 de pagini nu e nici o sansa sa existe volumul trei ) si acum incerc sa spun si eu cateva cuvinte despre ea.
Asa ca, in primul rand, desi stiu ca la ei e aparuta doar ca e-book, intreb si eu, ( nu ca o critica, doar de curiozitate) de ce sa publici ceva de 160 de pagini? De ce nu poti sa scrii ceva mai mare (fiindca, sincer, mai puteau fi spuse lucruri in cartea asta), apoi volumul trei, daca tot vrei o trilogie?
Sau, daca nu ai chiar atat de multe idei, dar ai destul pentru a scrie o continuare, de ce nu le asterni pe toate intr-o singura carte mai compacta? In fine.
In "Uneori sub clar de luna" e clar ca Shelby nu s-a intors la viata ei normala din Beverly Hills. Mai mult, tatal ei si Priscilla au inscris-o la o scoala din Elvetia, unde fetele bogate si problematice care au calcat stramb sau care au stat in calea parintilor lor, sunt trimise pentru a fi educate. Academia Steinfelder nu e de vis. E izolata si stricta. Un loc cu multe reguli si mancare proasta. Unde telefoanele si orice aparatura electronica e confiscata si unde te scoli la ora sase chiar si in weekend. Poate ca Shelby nu s-ar fi simtit atat de mizerabil, dar de cand au plecat din desert Austin nu a mai dat nici un semn de viata. Mai mult, intr-o revista a colegei ei de camera scrie ca el are chiar o noua iubita, nici mai mult nici mai putin decat senzatia muzicii pop Eva Maleva ( la inceput, eram ceva gen: "Pe bune, Eva Maleva?", dar dupa ce m-am gandit un pic mai bine, mi-am dat seama ca numele nu e chiar atat de ciudat in realitatea actuala ).
Apoi, incep sa apara semne care indica prezenta lui Austin in castel: biletele si desene facute intr-un stil asemanator. Numai ca atunci cand Shelby si el se intalnesc in sfarsit, e clar ca nu Austin le-a lasat in urma. Dar realitatea are castig de cauza in fata incertitudinilor. In primul rand, el inca o iubeste pe Shelby si povestea cu Eva e o neintelegere. Si desi asta e tot ce are ea nevoie sa auda, mai e ceva chiar mai important: se pare ca in curand, fie ca vrea sa creada sau nu, Shelby va avea blanita. Iar acum, ca ea va fi varcolac, este mai mult decat iubita lui Austin. E partenera lui, pe toata viata. Si daca asta nu e suficient ca sa o sperie, se pare ca locul in care se afla, castelul in sine, a fost construit de un mercenar care si-a dedicat viata uciderii varcolacilor si care a innebunit la batranete, sustinand ca este urmarit de fantomele bestiilor. Iar acum, descendentii lui sunt in jur, gata sa o foloseasca pe ea ca sa il atraga in capcana pe Austin.
Citat:
"Iar cand intr-un final m-a sarutat, am uitat de Steinfelder.Am uitat de grija ca voi deveni varcolac. Am uitat de toate. Cand se spune ca poti sa te pierzi cu totul intr-un sarut, nu e o minciuna. Iar in acel moment, eu eram pierduta complet, fericita.
E pacat doar ca nu poti ramane asa, pierduta. Nu poti ramane pentru totdeauna rupt de realitate. Oricat de tare ai incerca."
Ce pot sa spun, nu e o carte rea. Numai ca e genul de carte care nu suna bine in romana. Nu din cauza traducatorului, nu. Ci din cauza denumirilor si... nu stiu, pur si simplu cred ca ar fi sunat mai bine in engleza. Dar e o carte placuta, nu spun nu, cu toate ca raman la parerea mea: putea fi inclusa in acelasi volum cu aceea care am inteles de pe blogul autoarei ca o sa apara. Cu toate astea, dat fiind ca primul volum a fost lipsit de astfel de momente, mi-a placut sa ii vad pe Shelby si pe Austin ca un cuplu. Si am apreciat faptul ca Shelby a fost speriata in fata perspectivei de a deveni varcolac, nu s-a entuziasmat imediat la ideea ca o sa fie impreuna cu el pentru totdeauna. Si parca, doar parca, fiindca a trecut mult timp de cand am citit-o pe prima, am vazut o oarecare evolutie in stil.
3,5/5
miercuri, 9 mai 2012
luni, 7 mai 2012
Recenzie "Shadows"
The last thing Dawson
Black expected was Bethany Williams. As a Luxen, an alien life form on
Earth, human girls are…well, fun. But since the Luxen have to keep their
true identities a secret, falling for one would be insane.
Dangerous. Tempting. Undeniable.
Bethany can’t deny the immediate connection between her and Dawson. And even though boys aren’t a complication she wants, she can’t stay away from him. Still, whenever they lock eyes, she’s drawn in.Captivated. Lured. Loved.
Dawson is keeping a secret that will change her existence...and put her life in jeopardy. But even he can’t stop risking everything for one human girl. Or from a fate that is as unavoidable as love itself.
Dangerous. Tempting. Undeniable.
Bethany can’t deny the immediate connection between her and Dawson. And even though boys aren’t a complication she wants, she can’t stay away from him. Still, whenever they lock eyes, she’s drawn in.Captivated. Lured. Loved.
Dawson is keeping a secret that will change her existence...and put her life in jeopardy. But even he can’t stop risking everything for one human girl. Or from a fate that is as unavoidable as love itself.
_________________________________________________________________________________
Cand am citit ultimul rand din "Obsidian", mi-am facut o promisiune: ca am sa astept luna august si abia apoi am sa incep "Shadows". Si m-am tinut de cuvant. Pe bune. O zi si jumatate chiar. Apoi n-am mai rezistat si am facut singurul lucru logic: am citit. Si acum stau si imi misc buzele in gol ca un pestisor pe uscat, intrebandu-ma la nesfarsit ce fac eu pana in vara. Imi rod unghiile incet si innebunitor, probabil. Dar sa revenim.
Stiti cartea aceea a lui Allan Bradley, "Placinta e dulce la sfarsit"? Poate ca am sa vorbesc si despre ea intr-o zi, chiar daca a trecut ceva timp de cand am citit-o. Dar ce voiam de fapt sa spun e ca in cazul lui "Shadows", afirmatia se contrazice. Continutul e dulce ( nu genul de dulce care iti da carii si calorii, ci acela care te face sa zambesti, da ), iar sfarsitul te lasa... in aer, ca sa fiu sincera. Pe langa sentimentul natural de compatimire si tristete. Cand am inceput sa citesc chiar imi era teama de rezultat, fiindca stiam ce avea sa se intample si nu sunt chiar intr-o stare in care sa suport dramele. Dar trebuia sa am incredere in Jennifer Armentrout si in faptul ca nu avea sa ma dezamageasca.
Chiar daca pe parcursul a "Obsidian" nu am prezentat un mare interes pentru amintirea lui Dawson, mi-a fost imposibil sa nu ma atasez de el acum. Serios, in el si in Bethany gasesti unele lucruri care la ce relatie actuala au Daemon si Katy, par absolut imposibil de imaginat in cuplul lor.
Cand un Arum este la un pas sa il omoare, Dawson isi face un juramant: daca va scapa cu viata, va face ceea ce il face fericit. Si, desi la momentul actual nu realizeaza, viitorul apropiat il va pune in fata acestei promisiuni.
Cand Bethany Williams se muta cu familia in Virginia de Vest, pentru ca mama ei sa isi poata ingriji fratele bolnav de cancer, nu e incantata de ideea de a fi fata cea noua. Dar ultimul lucru pe care se asteapta sa il gaseasca la prima ei zi in liceul Petersburg este zambetul larg, deopotriva naucit si naucitor, cu care unul dintre cei mai frumosi gemeni din cati a vazut vreodata o fixeaza. Pentru el, e perfecta. Pur si simplu. Nu isi poate lua ochii de la ea, nu se poate hotari sa o alunge din gandurile sale. Si in ciuda sfaturilor ( si ordinelor ) tuturor, nu se poate tine departe de ea. Nici situatia lui Bethany nu e diferita. Mama ei este hotarata sa o tina departe de greselile pe care ea insasi le-a facut in adolescenta, asa ca probabil ar fi mult mai bine daca Dawson nu ar fi chiar atat de prezent in gandurile ei sau daca ea si-ar putea infrana dorinta coplesitoare de a il picta. Chiar dincolo de situatia familiala, nimeni nu pare prea incantat de apropierea dintre ei inainte chiar inainte sa devina cu adevarat apropiere. Cel putin, nu prietenii lui Dawson, nu fetele de la scoala si, cu atat mai putin, nu fratele lui geaman.
Dar intre ei doi, asa cum Daemon va spune mai tarziu in Obsidian, e acel gen profund de dragoste la prima vedere. Acea atractie unica, esentiala, acea gravitare in jurul fiintei respective fara a sti cu adevarat daca esti planeta sau satelit. Si nu pot fi separati. Asa ca pe masura ce se cunosc mai bine, stim cu totii unde vor duce lucrurile. Cand in sfarsit Bethany devine iubita lui Dawson, faptul vine la pachet cu aflarea adevarului. ( si cu modul in care afla )
Cum am spus si in recenzie la "Obsidian", am o mare problema cu personajele care, in momentul in care afla ca tipul e periculos nu mai stiu cum sa i se arunce in brate. Si inca si o mai mare problema cu cele care accepta adevarul fara sa clipeasca, cu toate ca e total ilogic si fara a avea toate dovezile pe care le-au primit Katy si Bethany si care chiar fac lucrurile imposibil de negat. Asa ca le apreciez reactiile, la fel de mult cum apreciez revelatia lor: ei nu sunt periculosi, doar diferiti.
Ei bine, se poate realiza cu usurinta ce crede Daemon despre faptul ca Bethany stie adevarul. Ce au crezut aproape toti, pana la urma. ( Dee e o minunata exceptie in peisaj. Mereu e. ) Dar pusi in fata faptului consumat si a cerintei exprese sustinuta cu multa munca de convingere de a nu anunta DOD-ul, situatia trebuie luata ca atare. Si astfel lucrurile evolueaza, pe o panta ce duce spre un final pe care parem sa il stim cu totii.
Situatia lui Bethany devine, pe parcurs, foarte asemantoare cu a lui Katy la sfarsitul primei carti. ( ma refer la aura luminata ca un pom de Craciun, la faptul ca Dawson isi foloseste puterile pentru a o salva si la inimile lor care bat la unison. Nu va ganditi ca incepusera sa aiba acea minunata relatie soarece-pisica). Ceea ce ma face sa ma intreb foarte mult cum se vor termina lucrurile pentru Katy, mai ales acum, ca Daemon incearca sa ii demonstreze ca nu e chiar atat de... Daemon asa cum il stie ea.
M-am bucurat sa citesc "Shadows". A fost o carte care a ridicat mai multe intrebari decat a dat raspunsuri, intr-adevar. Dar a aruncat totusi lumina asupra unor aspecte si m-a facut sa ii inteleg mai bine reactiile lui Daemon. Si m-a lasat cu impresia ca Dawson nu e mort, ceea ce n-ar fi chiar atat de ciudat la urma urmei.
Citate:
They stared openmouthed at him.
“What?” he demanded.
“Did you just…clean a dish?” Dee backed away slowly, blinking. She glanced at Daemon.
“What?” he demanded.
“Did you just…clean a dish?” Dee backed away slowly, blinking. She glanced at Daemon.
“The world is going to end. A nd I’m still a vir—”
“No!” both the brothers yelled in unison."
“No!” both the brothers yelled in unison."
“How has he been staring at her?” Dee asked, sounding ridiculously innocent. A ll the guys groaned. “What?” she demanded.
“He stares at her like she’s…” There was an odd pause, almost like Daemon really didn’t know how to phrase it, as if he’d never stared at a
girl that way before—and he hadn’t. “Like she’s the finest cut of steak and he’s starving.”
Dawson’s brows shot up. Was that how he stared at Beth? Like she was steak?
“You never look at me like that.” A sh pouted.
Daemon stared at her. Definitely not like that.
“He stares at her like she’s…” There was an odd pause, almost like Daemon really didn’t know how to phrase it, as if he’d never stared at a
girl that way before—and he hadn’t. “Like she’s the finest cut of steak and he’s starving.”
Dawson’s brows shot up. Was that how he stared at Beth? Like she was steak?
“You never look at me like that.” A sh pouted.
Daemon stared at her. Definitely not like that.
“Did you threaten A ndrew over her?” Matthew asked, looking like he seriously hoped Dawson didn’t. Well, then, he’d keep his mouth shut,
because he wasn’t going to like the answer. “Dawson?”
“Possibly…”
Andrew shot him a bland look. “I would go with yes.”
Man, he wanted to beat Andrew down.
“What did you say?” Daemon asked him, and Dee watched on in interest.
“Fine,” Dawson grumbled. “I told him that if he talked to Bethany again, I was going to shove a certain body part into his mouth.”
“Whatever, man. A ll I’m saying is that your bro wanted to go Chuck Norris on my ass over a human girl today.”
because he wasn’t going to like the answer. “Dawson?”
“Possibly…”
Andrew shot him a bland look. “I would go with yes.”
Man, he wanted to beat Andrew down.
“What did you say?” Daemon asked him, and Dee watched on in interest.
“Fine,” Dawson grumbled. “I told him that if he talked to Bethany again, I was going to shove a certain body part into his mouth.”
“Whatever, man. A ll I’m saying is that your bro wanted to go Chuck Norris on my ass over a human girl today.”
Crazy people probably did things like this all the time. A sked their imaginary alien friends if they were real, and of course, they’d say yes.
“Oh, for the love of baby humans everywhere, you’re an idiot.”
All you have to do is let the alien out of the bag and the human goes bye-bye!
Mult mai multe citate de cat dau eu de obicei, dar nu ma pot abtine. Asa, ce pot sa spun: "Shadows" nu m-a dezamagit. Din contra. Nu a facut decat sa imi creasca si mai mult nerabdarea si sa ma lase uitandu-ma pe peretii, astepand sa iasa "Onyx". Dar a meritat sa imi incalc cuvantul si sa citesc. Serios. Am ramas cu impresia unei povesti de dragoste induiosatoare. Si cu multe teorii care, la felul in care Jennifer Armentrout m-a surprins in "Obsidian", aproape la fiecare pas, e posibil si probabil sa ramana doar teorii.
Nota: 5+/5
Abonați-vă la:
Postări (Atom)