Recenzie "Pe jumatate moarta" de Kim Harrison

 

O LUME MISTERIOASĂ, UN CARATER FEMININ PUTERNIC, UMOR, SUSPANS ŞI UN STROP DE ROMANCE.

Mă numesc Madison Avery şi trebuie să vă spun că acolo se află mai mult decât puteţi vedea, auzi sau atinge. Ştiu, pentru că eu mă aflu acolo. Şi văd. Aud. Ating. Trăiesc.

    Balul de absolvire al lui Madison a fost mortal – la propriu. Din cine ştie ce motiv, ea a fost ţinta unui spintecător al întunericului – da, genul acela de spintecător – decis să scape de ea, cu trup şi suflet. Dar, înainte ca spintecătorul să-şi încheie treaba, Madison a reuşit să-i ia amuleta ciudată şi strălucitoare şi să scape.

   Acum, e captivă pe Pământ – moartă, dar nu dispărută. Cumva, amuleta îi oferă iluzia unui corp, permiţându-i să trăiască la limita dintre viaţă şi moarte, undeva între acum şi ceea ce urmează. Nu ştie de ce, spintecătorul întunericului e pe urmele ei, dar ea n-are de gând să stea cu mâinile în sân şi să lase soarta să-şi urmeze cursul.

    Cu puţină ingeniozitate şi cu ajutorul unui spintecător al luminii (unul dintre tipii buni! poate…), dar şi al băiatului de care e  îndrăgostită, precum şi al (o, da!) îngerului ei păzitor, Madison e gata să-şi ia destinul în propriile mâini o dată pentru totdeauna, înainte ca acesta să o controleze pe ea.

Asta dacă ea crede în asemenea lucruri.

_________________________________________________

    Ei dragilor, imi pare rau ca am lipsit asa mult. Mereu dau in melancolie la inceput de vacanta ( fara sens, stiu ) si cateva zile nu prea mai fac nimic. Decat stau si citesc. Stiu, am ramas in urma si cu recenziile si cu postarile, dar o scot eu cumva la capat. Asa ca azi incerc sa ma scutur de starea mea de spirit si sa scriu recenzia cartii pe Pe jumatate moarta. Sa vedem ce iese.
    Trebuie sa spun, nu a fost ce m-am asteptat atunci cand am cumparat cartea. Pe mai multe planuri si nu neaparat intr-un sens rau. In primul rand, nu prea vorbesc eu de coperti, dar imi plac mult cele ale seriei Madison Avery. Mi se par... nu stiu daca elegante e un cuvant bun. Mi se par moderne. Si potrivite cu seria. Cred ca e prima oara cand modelul chiar corespunde cu ideea mea despre personaj. Sunt foarte curioasa daca coperta volumului trei va fi cea pe care am vazut-o pe Goodreads, dat fiind ca e mai colorata decat primele doua. Dar lasand asta la o parte, am gasit parti bune si parti rele, ca in orice carte. Spun de la inceput, nu se numara printre seriile mele preferate, dar nici printre cele mai rele pe care le-am citit.
   In primul si in primul rand, imi place, si chiar foarte mult, ca autoarea nu are acea delimitare clara intre bine si rau. Lumina nu inseamna alegerea corecta, iar intunericul nu este decizia gresita. Poate ca exista spintecatori care lupta in numele sortii si spintecatori care lupta in numele liberului arbitru, dar nu ti se spune cu certitudine care dintre ei are dreptate. La inceput, m-am gandit mult la asta. Care sunt "baietii buni" in jocul acesta? Pana la urma, m-am dat batuta si dupa finalul cartii, cred ca si autoarea e de acord cu mine. Soarta unui om este influentata de liberul arbitru. Si, intr-un final, nu decizia e cea care conteaza, ci unde duce acea decizie.
    Apoi, o avem pe Madison. Madison Avery, fata cea noua, excentrica si ciudata. Si, mda, fata care pare in viata, dar nu este. Povestea ei poate fi simpla sau poate fi complicata. Depinde din ce unghi privesti. Cand era vie, nu a fost chiar un exemplu de buna purtare. Asa ca pana la urma mama ei a trimis-o sa locuiasca cu tatal sau, in Trei Rauri, unde nu are prieteni si unde e considerata nici mai mult, nici mai putin decat Madison Ciudata, fata cu cercei cu cranii, suvite move si atitudine gen "lasa-ma sa te las". Numai ca, desi felul ei de a fi si felul in care o vad ceilalti nu s-au schimbat prea mult, Madison nu mai e chiar in viata.
    Ei, da. Cam asta se intampla cand in tatal tau iti aranjeaza o intalnire pentru noaptea balului, tu afli si pleci furioasa cu primul strain dragut care iti apare in cale. Poate ca pare simpatic, poate ca saruta bine, dar cand sfarseste prin a te spinteca, lucrurile nu mai stau asa cum trebuie. Asa ca Madison se trezeste la morga, un spirit dezorientat si reuseste cumva sa fure amuleta celui care a omorat-o. Rezultatul? Si-a petrecut ultimele patru luni cu spintecatorul luminii care trebuia sa o protejeze, in timp ce amuleta furata ii ofera iluzia unui corp si cei din jurul ei au amintirile modificate. Pana acum, ar fi trebuit sa poata invata sa atinga gandurile lui Banabas. Dar asta nu pare sa se intample.
    Apoi, descopera ca amuleta pe care a furat-o de fapt nu este a unui spintecator, ci a cronometrorului intunericului, cel care isi trimite spintecatorii sa urmeze vointa serafimilor si sa ii omoare pe cei a caror soarta este sa puna la un moment dat lumea in pericol. Acum, Kairos o cauta cu disperare, dorindu-si amuleta inapoi. Nakita, singura spintecatoare a intunericului care stie cum arata Madison o vaneaza la ordinele lui. Corpul ei este la Kairos, ceea ce inseamna ca nu se poate intoarce la o viata normala. Si, intr-un final, se pare ca decizia celor care o vor moarta este sa se foloseasca de Josh, partenerul ei de la bal, pe care, la urma urmei, il gaseste chiar simpatic. Iar Ron, cronometrorul luminii, cel care isi trimite spintecatorii sa impiedice secerarile, ii ascunde cu indarjire adevarul si o lasa sub protectia unui inger pazitor de sfera intai.
      
     Citate:

   "Daca maine dimineata voi mai fi in viata, vrei sa te duc eu cu masina?"

    Ce nu mi-a placut? In primul rand, Madison. E draguta, dar sincer, mi se pare cam naiva. Crede ca exista solutii simple pentru problemele ei si se incapataneaza sa nu vada adevarul. Poate ca o tratez cam dur, dar asta e impresia pe care mi-a lasat-o, sincer. Din nou, e mult spus ca nu imi place de ea. Doar ca nu se incadreaza chiar in randul personajelor pe care le simpatizez cu adevarat.
    Un lucru pe care l-am apreciat totusi, este relatia ei cu Josh. Baiatul nu e printre preferatii mei. Ma rog, e dulce intr-un fel, dar cam atat. Ce mi-a placut cu adevarat e ca, ei bine, nu li s-a grabit relatia intr-atat incat sa se ajunga la ceva. Nici macar la un sarut. Fiindca sincer, daca s-ar fi intamplat dupa cele doua zile petrecute impreuna mi s-ar fi parut prea grabita situatia. Suficient ca a trecut de la Madison Ciudata la Madison Fata de Treaba in ochii lui.
     Si de asemenea sunt dezamagita ca nu ni se spune cum anume mai exact a reusit ea sa ii fure amuleta lui Kairos. Bine, da, am inteles, a reusit. Dar cum? Vreau sa zic, ati vazut tipul? Nu pare chiar genul pe care il saruti usor pe obraz si e suficient de distras ca sa nu mai stie nimic din ceea ce se intampla in jurul lui.
    Apoi, povestea in sine e draguta, dar mi s-a parut invalmasita. Si prea rapida la un moment dat. Parca vine totul dintr-un foc si, din nou spun, se incearca la inceput solutii... naive. In fine. O sa cumpar si urmatoarele volume. Dupa cum am spus, nu e o carte rea. Doar ca nici cea mai buna pe care am citit-o vreodata.

Nota: 3/5

     

Recenzie "Cold Kiss" de Amy Garvey

It was a beautiful,
warm summer day,
the day Danny died.

Suddenly Wren was alone and shattered. In a heartbroken fury, armed with dark incantations and a secret power, Wren decides that what she wants—what she must do—is to bring Danny back. But the Danny who returns is just a shell of the boy Wren fell in love with. His touch is icy; his skin, smooth and stiff as marble; his chest, cruelly silent when Wren rests her head against it. Wren must keep Danny a secret, hiding him away, visiting him at night, while her life slowly unravels around her. Then Gabriel DeMarnes transfers to her school, and Wren realizes that somehow, inexplicably, he can sense the powers that lie within her—and that he knows what she has done. And now Gabriel wants to help make things right. But Wren alone has to undo what she has wrought—even if it means breaking her heart all over again.

_____________________________________

     Ei bine, dragilor, mi-e greu sa vorbesc despre Cold Kiss. Am sentimente atat de amestecate fata de ea, atat de strans legate intre ele. M-am obisnuit in timp ca, pe langa proza si continut, dupa asta sa judec un roman: dupa simtamintele pe care mi le trezeste. Da, unele lecturi sunt amuzante si dulci. Altele sunt complicate si interesante. Sunt carti pe care nu le mai deschid a doua oara fiindca mi-au frant inima si carti la care ma intorc tocmai din acelasi motiv. Am mai spus, am citit mult paranormal la viata mea. Daca nu mult, atunci macar suficient. Dar stiu ca aceasta o sa imi ramana in minte. Ca nu o sa o uit curand.
      Ceea ce pe mine m-a frapat la Cold Kiss a fost cat veridic adolescenta mi s-a parut Wren. Cat de specific i-a fost comportamentul si, in acelasi timp, cu cata naturalete i l-a descris Amy Garvey. La inceput, am fost sceptica. Apoi m-am pus pentru o clipa in locul personajului si totul s-a schimbat. E o carte care m-a prins de la inceput, desi initial nu intentionam sa o citesc chiar acum. Dupa ce am descarcat-o, am vrut sa o las pur si simplu si sa iau una din maldarul de carti mai... palpabile, sa le zic asa, care ma asteapta. Dar nu mi-au trebuit decat cateva propozitii ca sa ma cufund in lectura. Si toata neincrederea mea initiala s-a dus de rapa.

I WASN'T THINKING ABOUT FALLING IN LOVE the day I met Danny Greer. 

      Wren si Danny s-au cunoscut in liceu. Complet accidental, intr-o zi ca oricare alta, intr-un loc la fel de bun ca oricare altul. Si s-au indragositit. La prima vedere? Nu asta e impresia pe care mi-a lasat-o. A fost atractie, a fost interes si in curand s-a intamplat. O relatie ca oricare alta, cu bune si cu rele. Danny e baiatul care fuge dupa ea pentru a ii fura inca un sarut. Care incearca sa o invete sa cante la chitara. Care o schiteaza in o mie dintre desenele lui. Care vrea sa o transforme in eroina de manga. Care e dragut cu sora ei si care o iubeste cu sinceritate. E baiatul care ii zambeste intr-un mod special, care o tine de mana ore in sir in zilele reci, care o cauta mereu cu privirea pe coridoare. Apoi, Danny nu mai este. Pur si simplu. O noapte de vara, alcool, un accident de masina. Si telefonul primit de la Ryan, care o anunta de moartea lui. 

      Dar pentru Wren, Wren cea care a fost parasita de tatal ei, Wren a carei mama refuza pur si simplu sa admita ca in familia lor femeile au puteri pe care altele nu le au, asta nu poate fi adevarat. Pur si simplu. Nu se poate ca singurul baiat pe care l-a iubit vreodata sa fie mort. Asa ca incearca din rasputeri sa il aduca inapoi. Si reuseste.

       Numai ca Danny nu mai e cel care era. Nu stie ca a murit. Nu isi aminteste mare lucru din trecutul lui. Nu stie ce se intampla. Pentru el, nu exista decat Wren. Are nevoie de ea. Fara prezenta ei, e confuz si dezorientat. Acum, inima lui Danny nu mai bate, iar el e rece precum gheata. Sa iti ascunzi iubitul mort in garajul nefolosit al unei vecine batrane nu e chiar visul oricarei adolescente. Dar sa constientizezi incet si dureros ca el nu e decat umbra baiatul pe care l-ai iubit? Ca acela pe care ai vrut sa il aduci inapoi e pierdut pentru totdeauna? Sa incepi sa te temi de el? Sa observi ca incepe sa se risipeasca din ceata si sa stii ca in curand isi va aminti totul? Sa iti fie groaza de momentul in care el isi va da seama de adevar si tu va trebui sa ii explici? Fiindca, pana la urma, ce e de explicat? Puterile lui Wren sunt un secret. Mereu au fost. Asta pana la Gabriel DeMarnes, cel care, in ceea ce o priveste, o poate ajuta in aceeasi masura in care o da peste cap.

      Gabriel e baiatul nou in scoala. Si, cu toate ca e dragut, Wren nu i-ar acorda atentie daca nu ar fi mica problema cu cititul gandurilor. Cu toate ca asa cum el tine sa ii explice, e mai mult o percepere a sentimentelor, Wren nu e incantata ca poate vedea atat de clar prin ea. Mai ales dupa ce el afla de Danny si, incet-incet, ea incepe sa se simta usor atrasa de el. Iar apoi, Danny isi aminteste brusc tot. Si desi unica solutie ii frange inima, trebuie sa recurga la ea.

      

          Citate:

   
     We were completely different. Danny was tall, sweet, graceful despite legs that went on forever. I was little, moody, uncoordinated. We didn't like the same music or the same movies. He put onions and mushrooms on his pizza and never wore socks and could sleep through a pipe bomb. I survived on bananas and yogurt and always wore hats and got carsick unless I chewed gum with my headphones on. It didn't matter. I loved him.

     Love like that is what they make movies about. It's the thing you're supposed to want, the answer to every question, the song that you're supposed to sing. But love like that can be too big, too. It can be something you shouldn't be trusted to hold when you're the kind of person who drops the eggs and breaks the remote control.
   Love doesn’t break easily, I found. But people do.

   Regardless of fairy tales, love doesn‟t always mean a happy ending.

   It wasn’t love right away, because nothing ever is, no matter what the songs say, but it was the start of it. A beginning in one way, and the end in another. I think that might always be true of love. 

   Whoever decided that love should hurt sucks.It's been silent for too long, and I watch as Mom wipes a tear off her cheek. Whoever decided that life should hurt sucks even more.

   Mai era un citat foarte dragut pe care as fi vrut sa il postez, dar chiar nu il gasesc acum. Ideea e ca mi-a placut aceasta carte mult mai mult decat ma asteptam. Wren e un personaj de care m-am atasat intr-o oarecare masura. Face intr-adevar multe greseli. Asa cum spune si ea, nu gandeste consecintele mai departe de urmatoarele zece minute. Actioneaza din impuls. E egoista si depasita de situatia creata. Epuizata de probleme. Pe de alta parte, e o adolescenta care se lupta cu consecintele propriilor actiuni. Majoritatea isi pot da ochii peste cap si spune: Lucrurile ar fi fost mai simple daca fetita ar fi gandit si nu si-ar fi adus iubitul mort inapoi la viata. De acord. Dar imi pun intrebarea, cati dintre noi, daca ar avea puterea sa o faca, nu ar vrea sa mai capete timp cu persoanele iubite? Cold Kiss nu e o carte de actiune. Sunt mai mult sentimente, decat orice altceva. Poate ca nu e o carte pentru toata lumea. Dar a fost o carte pentru mine, cu siguranta.
    Singurul lucru care ma face sa scad din nota este acea mica relatie cu Gabriel. Pur si simplu, mi s-a parut in plus. Usor fortata. Dar o sa ma ocazia sa o urmaresc in cartea a doua, care apare in semptembrie daca nu ma insel. Si atunci poate o sa imi schimb parerea.

Nota: 4/5

     

Summer books #2

Summer Books
- sau "Cum planuiesc sa imi pierd in mod util timpul" -    

Astazi va arat o parte din cartile paranormale pe care vreau sa le citesc vara asta. Spun o parte, fiindca stiu ca nu ar incapea toate in post si ca, de asemenea, nu cred ca o sa apuc sa le lecturez pe absolut toate. Dar imi place sa imi fac o lista cat mai mare. Chiar daca stiu ca poate fi peste posibilitati ma motiveaza sa fac lucrul care imi place cel mai mult: sa citesc. Asa ca o sa ma tot vedeti cu rubrica aceasta in vacanta. 

In alta ordine de idei, am aspect nou. Mie sincer imi place destul de mult. Sper ca si voua. Asa ca va invit sa luati un loc pe unul dintre acele scaunele din laterala, in ordine si fara sa va impingeti, va rog. Am luat vacanta, am terminat cu neglijatul blogului.

Si avem...

"Cold kiss" de Amy Garvey

 

 It was a beautiful,
warm summer day,
the day Danny died

Prima carte din seria cu acelasi nume. De fapt, este ceea ce citesc acum si, in caz ca va intrebati, imi place mult. Mult mai mult decat m-am asteptat, mai ales ca imi rod unghiutele (metaforic vorbind, m-am lasat de asta cam de pe vremea cand am inceput sa apreciez manichiura, ceea ce s-a intamplat acum ceva timp) asteptand sa imi ajunga curierul cu "Sovaire". In esenta, Wren, care este, din ceea ce am dedus eu pana acum un fel de vrajitoare, isi readuce din morti iubitul, pe Danny. Numai ca el nu mai este ceea ce a fost, ci doar o umbra palida a lui, interesat numai de ea, ascultand-o numai pe ea, gandindu-se numai la ea. O sa ii fac recenzia cand o termin, sper sa nu ma dezamageasca pana la final.

"Storm" de Brigid Kemmerer 

 

Puteti gasi recenzia cartii 0,5 aici, pe blog. Din cate am putut sa imi dau seama, fiecare carte ii este dedicata unuia dintre fratii Merrick, la fel cum fiecare dintre ei poate stapani un element. Sincer, abia astept sa se ajunga la cartea lui Gabriel, in Elemental personalitatea lui mi-a starnit interesul. Din nou, sper sa nu fie o lectura care sa ma dezamageasca, desi, din frunzaritul ocazional, nu pare sa fie cazul sa-mi fac griji. Revin cu o parere dupa ce o citesc.

"Hereafter" de Tara Hudson

Pe aceasta nu trebuie decat sa o termin. Mai am cam saizeci de pagini de citit, nici eu nu stiu de ce m-am lasat. Poate ca voi incerca si eu sa fac un maraton de citit si voi trece si Hereafter pe lista. 

In esenta, povestea Ameliei e simpla: e moarta si bantuie pe pamant fara nici o amintire. Unicul ei cosmar este retrairea in vis a propriei morti, apoi trezirea in cimitirul in care este ingropata. Dar apoi salveaza un baiat de la inec, iar el... el chiar o vede. Si, desi cu totul neasteptat, (moarta, tineti minte?) se simte atrasa de Josh, la fel cum si el este de ea. Si ar mai fi si mica problema cu spiritul malefic, nu-i asa?

"Clarity" de Kim Harrington

 

Clare iti poate vedea cele mai adanc ingropate secrete doar cu o atingere. Asa ca atunci cand o fa ta este ucisa, iar fratele ei principalul suspect, trebuie sa faca ceva. Paranormal si un pic Mystery? Mhm.

"Something Strange and Deadly" de Susan Dennard

Sa va spun ce m-a convins sa o citesc?

1. Coperta ( din cand in cand, gasesc cate una care mi se pare prea frumoasa sa-i pot rezita)

2. Citez: The Dead are rising in Philadelphia.

"Frobidden" de Syrie James si Ryan M. James 

Per total si fara sa mai fac un rezumat, fiindca n-am citit-o si n-ar parea cine stie ce, e genul de carte pe care as citi-o.

Deocamdata doar atat. Voi ce cititi vara asta?

 

Recenzie "Fior" de Maggie Stiefvater

 

      De mulţi ani Grace îi observa pe lupii din pădurile aflate în spatele casei ei. Un lup cu ochii galbeni – lupul ei – a reprezentat mereu o prezenţă fără de care nu mai putea să-şi închipuie viaţa.   
     Între timp, Sam trăia două vieţi: iarna, în pădurea îngheţată, protejat de haită şi mereu în compania unei fete neînfricate, iar vara, puţine şi preţioase luni petrecute ca om… până când frigul îl făcea să se transforme la loc. 
     Acum, Grace face cunoştinţă cu un băiat cu ochii galbeni, care i se pare atât de cunoscut, încât i se taie răsuflarea. Este lupul ei, el trebuie să fie. Dar, pe măsură ce iarna se apropie, Sam trebuie să se lupte ca să îşi păstreze forma umană sau să rişte să o piardă pe Grace, dar să se piardă şi pe sine… pentru totdeauna.

__________________________________________________

      Stiti cartile acelea care credeti ca nu le veti cumpara vreodata? Treceti pe langa ele prin librarii, le vedeti in vitrine, auziti vorbindu-se despre ele, le gasiti prin bibliotecile altora si totusi spuneti ca voi nu le veti citi niciodata, fiindca la urma urmei sunt doar alte carti care repeta o poveste pe care o stiti deja, cu personaje cu personalitati identice si nume diferite? Pentru mine, Fior parea un astfel de roman. Pana cand s-a intamplat ceva indefinit si am zis ca nu strica sa vad si eu despre ce e vorba. Si in final am realizat ca si dupa ani intregi de citit paranormal, inca nu le-am vazut pe toate.
    De ce zic asta? Nu fiindca Fior reprezinta neaparat o noutate, ci fiindca am lasat mult timp sa treaca pe langa mine o poveste emotionanta, placuta si in felul ei unica. O carte care sunt aproape sigura ca m-ar fi incantat si atunci, desi poate ca e mai bine ca am citit-o acum. Acum, cand nu mai caut atat de mult actiunea intr-o carte, cat sentimentele si gandurile si conflictele interioare ale personajelor. In Fior nu este o naratiune trepidanta, ci una lenta, dulceaga, care curge in propriul ritm, valorificand nu momentele care iti taie respiratia, ci pe cele banale. Le da frumusete si pretiozitate. Te face sa te temi de clipa in care Sam si Grace nu vor mai fi impreuna, acum, cand vietile lor sunt atat de legate si prezenta lor unul in existenta celuilalt este aproape constanta.
     Inca de cand a fost atacata de lupi, la unsprezece ani, Grace este fascinata de ei. De urletul lor trist, de ochii lor umani, de felul in care se strecoara prin padure. Si mai presus de toate, este fascinata de el. Lupul ei. Cel in ai carui ochi a privit pe cand restul haitei o musca si o ranea.  Cel care a scos-o din mijlocul haite si a dus-o in siguranta acasa. Cel care o priveste chiar si acum dintre desisurile padurii, iarna de iarna. Cel care o obsedeaza intr-un fel care, pe cat de nesanatos pare a fi, pe atat de mult o intregeste sufleteste. Dar in toti acesti sase ani, Grace nu si-a putut imagina adevarul. Pana cand totul o loveste dintr-o data. Pana cand Jack Culpepper pare sa fi fost omorat de lupi. Pana cand trupul lui dispare de la morga si toti se grabesc sa indeparteze haita. Pana cand il gaseste pe terasa ei, cu sangele scurgandu-i-se din rana, cu aceleasi pupile galbene parca ireale. Numai ca nu mai e lup, ci un baiat care ii starneste curiozitatea, care o atrage si de care, oricat de ilogic ar parea, este deja pe jumatate indragostita.
      Lumea lui Sam se masoara in ierni si in veri inca din copilarie. Ore nesfarsite petrecute in frig si zapada, in mijlocul haitei, privind totul prin ochii unui lup. Veri toride, in care se bucura de umanitate, de caldura, de tot ceea ce il face sa fie Sam. Si in care, mai presus ii simte lipsa. A asteptat-o ani intregi sa se transforme. Dar, cu toate ca este singura fiinta pe care si-ar dori sa o poata lua cu el, Grace nu s-a preschimbat niciodata.
      Acum, este sansa pe care nu au avut-o niciodata. Este septembrie, dar impuscatura, desi nu ar fi trebuit, a declansat transformarea. Toti erau convinsi ca Sam nu ar mai fi trebuit sa fie om in anul acela, dar este. Un baiat ranit, dezbracat, zacand pe veranda lui Grace. Aceeasi Grace care il duce la spital. Care stie deja adevarul despre el. Care il primeste in casa ei si face tot posibilul sa il mentina om. Si de care este indragostit inca de pe vremea cand erau doua specii diferite. Pe cat este de dulce, pe atat este de imposibil. Este ultimul lui an. O simte. Iar in curand, cand iarna o sa se lase, cand frigul o sa creasca, o sa devina lup. Si or sa fie separati pentru totdeauna.
     Dar pana atunci, Jack Culpepper este varcolac. Un varcolac furios, needucat si tanar. Care nu isi poate controla transformarile. Un varcolac periculos. Apoi, Isabel Culpepper gaseste poze. Poze cu chipul fratelui ei, atat in forma de lup, cat si umana. Poze facute de Olivia, prietena lui Grace, de care aceasta pur si simplu nu mai poate da cu usurinta de cand s-au certat. Iar Shelby, care viseaza ca intr-o zi Sam si cu ea vor reprezenta perechea alpha a haitei, incearca din rasputeri sa o inlature pe Grace din drum.
      Ceea ce face deliciul acestei carti sunt personajele. Detaliile bizare ale vietilor lor. Purtarea lor. Ticurile lor. Grace este practica, cu o placere bizara ca totul sa fie la locul lui. Cu parintii care nu au dat niciodata dovada de energie parentala. E aproape ca si cum se creste singura. Iar Sam? Sam este printre cei mai dulci baieti despre care am citit eu vreodata. De obicei, am o pasiune pentru acele personaje cu alura de baiat rau. Sam nu are nimic din asta. Este nesigur. Timid. Ii place poezia si scrie cantece. Are nevoie de constiinta lui pentru a trai, motiv pentru care ii displace atat de mult sa fie lup. Si are un trecut in spate care te poate lasa fara cuvinte. El si Grace sunt diferiti, dar potriviti. Se completeaza foarte bine unul pe celalalt.

        Citate:


     Parca crezusem mereu ca sunt o imagine completa, dar Sam imi aratase ca sunt puzzle si ma desfacuse si ma pusese la loc.


     Existau oameni si existau lupi, si existau cei care erau pe drumul dintre unii si altii.

    In plus, proza acestei carti este superba. Maggie Stiefvater se deosebeste de ceilalti autori de paranormal pe care i-am citit. Ea nu se concentreaza doar pe actiune. Descrierea in cartile ei are un loc important. Sentimentele. Totul abunda de sentiment. Si totul reuseste sa para dulce si amarui, pana cand uit ca finalul ar trebui sa fie inevitabil si incepi sa speri, asemenea lui Grace, ca acolo  undeva exista tratamentul.
      O sa imi pierd credibilitatea pentru atat de multe note mari, dar, de cand am inceput sa scriu pe blogul acesta, parca am citit numai carti bune.

Nota: 5/5

De obicei nu mi se intampla, dar cat timp am citit cartea, mi s-a parut straniu de potrivita cu melodia aceasta:

 

 

     

Recenzie "Elemental" de Brigid Kemmerer

 

Earth, Fire, Air, Water – they are more than you dream.

As an air Elemental, 17-year-old Emily Morgan doesn’t have much power. That’s okay—she knows what happens to kids who do.

Like Michael Merrick. He’s an earth Elemental, one with enough power to level cities. Which makes him sexy. Dangerous. And completely off limits. At least according to Emily’s family.

But her summer job puts her in close contact with Michael, and neither of them can help the attraction they feel. When forces of nature like theirs collide, one misstep could get someone killed. Because Emily’s family doesn’t just want her to stay away from him.

They want him dead.

_______________________________________________________

     Nu prea gasesc mare lucru de care sa ma leg cu privire la Elemental. In realitate, ce e de spus despre o carte de cincizeci de pagini, 0,5 intr-o serie, care practic explica inceputul intregii povesti? Pai, ar trebui sa fie multe. Dar eu sunt un pic in pana de idei, ca sa zic asa. 

    Poate ca daca as fi citit intai Storm, Elemental ar fi insemnat raspunsul la multe intrebari pe care mi le-as fi pus pe parcurs si ar fi fost o usurare sa pot in sfarsit sa ma lamuresc. Asa, e doar o poveste care m-a lasat confuza pana cand o sa ii lecturez continuarea si o sa pun in ordine in mintea mea anumite aspecte. Nu va fi o recenzie lunga. Nu sunt multe despre care sa pot sa vorbesc.

   Brigid Kemmerer ne deschide portile unui oras. Un oras in care oamenii au control asupra elementelor. Puteri. Puteri ce nu trebuie sa depaseasca limite. Si atunci cand se intampla, atunci cand cineva e suficient de inzestrat incat sa controleze aspecte ale naturii in feluri in care ceilalti nu reusesc, e considerat periculos. E temut. Judecat. Evitat. Stigmatizat. Fatis tolerat. Dar pe la spate, cu totii cred ca trebuie eliminat. Fara discutii.

    E situatia lui Michael Merrick. El nu are decat optsprezece ani si o putere asupra pamantului care depaseste granitele normalului. Cei ca el isi pot lua de obicei forta din sol. Asta e limita puterii lor. Dar limita darului lui Michael? Nici macar el nu stie. Cand  familia sa s-a mutat in comunitatea in care locuiesc acum, a fost incheiata o intelegere. Ceilalti il vor tolera pe Michael atata timp cat nimeni nu va fi ranit. Cat va ramane sub control. Cat nimic rau nu se va intampla. In realitate insa, lucrurile nu sunt asa. Cei care ii stiu adevarata natura se tem de el. Il urasc. Il vor mort. Si ii vor forta tot autocontrolul in incercarea de a-l face sa rabufneasca. De a ceda si de a-i rani. De a-si folosi in orice fel forta superioara. Singura dorinta a lui Michael e sa plece, cu toate ca stie ca nu poate ajunge prea departe. Iar singurul sfat pe care parintii i-l pot da este sa indure totul. Si sa ii evite pe cei care il provoaca. Intrebarea e cum sa sa faca asta, atata timp cat ei sunt cei care il cauta?

    In familia lui Emily Morgan, toti il urasc pe Michael, de la parintii ei la fratele sau mai mic, Taylor. A fost crescuta sa il considere periculos si gata sa scape oricand de sub control. In jurul ei, mereu se vorbeste despre problema Merrick si despre cum aceasta ar trebui rezolvata. Dar tot ce isi doreste Emily e sa scape din toata aceasta patura sufocanta de ura. De asta are nevoie disperata de slujba ei de vara la complexul sportiv. Parintii nu i-ar da niciodata bani pentru un apartament si cheltuieli, dar ea vrea sa se mute la New York si sa isi incerce norocul pe Broadway. In realitate, reusita nu conteaza atat de mult. Un loc nou si o noua existenta. Asta e ceea ce ii trebuie.

    In ceea ce o priveste, Emily poate controla aerul. Nimic special, insa. Uneori isi doreste sa aiba mai multa putere. Apoi isi aminteste ce se intampla cu copii inzestrati si renunta la gandurile ei. Noul sau serviciu e plictisor si pustiu. Asta pana cand acolo isi face aparitia Michael Merrick, murdar, raspandind un parfum care ii aminteste de vara si avand in mana o bata de baseball. Primul ei impuls e sa se ascunda sub tejghea. Si, desi reuseste sa isi infranga dorinta asta, il ataca cu o crosa de golf chiar daca el nu face nici o miscare impotriva ei. A fost crescuta sa se teama, pana la urma.

    Michael uraste familia ei, dar fata nu e deloc previzibila. Ii spune intr-adevar tatalui ei ca el a fost acolo si asta ii creaza neplaceri. Dar cum se face ca a tainuit micul incident care implica puterile lui? Sau faptul ca el continua sa isi faca aparitia la complexul sportiv chiar daca i s-a spus ferm sa nu se mai duca acolo?

      Pe de alta parte, Emily incepe sa puna la indoiala tot ceea ce a auzit vreodata. Ura nu vine de la Michael, ci de la ceilalti, care nu pot intelege cu adevarat ca el nu reprezinta un pericol. Da, e morocanos si batjocoritor. O ia in ras. Iar ea nu ii poate intelege toate reactiile. Dar Michael nu e atat de rau. Iar cand el este pus intr-o situatie dificila, ce e pe jumatate vina ei, trebuie sa ii sara in ajutor.

            Citate:

 He leaned in. “I come here every Wednesday and Friday.” Emily nodded. “You going to try to kill me every time?”

“I need this job,” she said, her voice full of false bravado. Like she’d had to dare herself to walk out here.
“Maybe you shouldn’t try to kill your customers, then."

“I know you think you’re alone, Michael, but you’re not. Your father and I love you. Your  brothers love you—”
He snorted. “Don’t be so sure about that. I caught the twins trying to write on my face with a Sharpie at three a.m. the other day.” 

“Are you still afraid of me?” She shook her head. “Good.” And he leaned over and kissed her.

“Come on. My brother could hit off this machine when he was eight.” She made a face. “Now I feel better.”

      Cum spuneam, ai nevoie de mai  mult ca sa te lamuresti ce e cu adevarat cu seria aceasta. Dar pare promitatoare si planuiesc sa citesc Storm cat mai curand. Asa ca desi oscilam daca sa ii acord mai multa incredere sau sa ii dau un 3,5 o sa risc totusi.

Nota: 4/5

Recenzie "Existence" de Abbi Glines

 

 What happens when you're stalked by Death? You fall in love with him, of course.

Pagan Moore doesn't cheat Death, but instead, falls in love with him.

Seventeen year old Pagan Moore has seen souls her entire life. Once she realized the strangers she often saw walking through walls were not visible to anyone else, she started ignoring them. If she didn't let them know she could see them, then they left her alone. Until she stepped out of her car the first day of school and saw an incredibly sexy guy lounging on a picnic table, watching her with an amused smirk on his face. Problem is, she knows he's dead.

Not only does he not go away when she ignores him, but he does something none of the others have ever done. He speaks. Pagan is fascinated by the soul. What she doesn't realize is that her appointed time to die is drawing near and the wickedly beautiful soul she is falling in love with is not a soul at all.

He is Death and he's about to break all the rules.

_____________________________________________________________________________  

     Deci, Existence de Abbi Glines. Adevarul e ca mi-e greu sa ii fac o recenzie, fiindca inca nu am sentimente bine definite despre cartea aceasta. Asa ca o sa incerc sa ma lamuresc pe parcurs, cand scriu. Sa despic firul in patru, ca sa zic asa, si sa delimitez cu claritate ce mi-a placut si ce nu.

     Trebuie spus despre stilul de scris al autoarei ca e foarte cursiv. Mi-a lasat impresia ca actiunea curge pur si simplu, cu fluenta si simplitate. Ce vreau de fapt sa zic e ca e incredibil de usor sa te pierzi in poveste si ca treci repede peste file. Nu neaparat fiindca se intampla lucruri atat de captivante incat te tin lipit de pagina ( monitor/telefon in cazul meu) si nu te mai poti opri pana nu afli cum se termina. In realitate, in carte sunt prezentate destul de multe aspecte ale vietii normale, de zi cu zi, a lui Pagan, incat,  la un anumit punct, daca nu ar fi spiritele sau transportorii, ai putea uita de intriga paranormala si te-ai complace cu usurinta in ideea ca e pur si simplu o poveste romantica. Dar exista intr-adevar ceva acolo, adanc inradacinat, care face ca lucrurile sa se miste in maniera lor obisnuita fara sa te plictiseasca. Si asta nu poate veni decat de la autor. In ceea ce priveste personajele, mi-au placut si nu mi-au placut.

      Pagan Moore vede fantome de cand se stie, dar asta a incetat de mult timp sa o mai impresioneze. Daca atunci cand era copil vorbea despre oameni care trec prin ziduri si pe care se parea ca nimeni altcineva nu poate sa ii vada, acum a invatat ca e mult mai bine sa tina pentru sine. Mai mult, cum spiritele lui Abbi Glines nu pot vorbi si nu iti fac nici un rau, nu vor sa le implinesti o ultima dorinta sau nu te haituiesc de dragul bantuitului, solutia cea mai usoara, logica si clara este sa le ignori. Si Pagan a inteles asta. Pana in prima zi de scoala, cand il vede.

      El e probabil cel sexy baiat pe care ea l-a vazut vreodata. Genul cu zambet superior, ochi albastri, care o asteapa in sala goala de clasa si ii vorbeste.  Ceea ce e ciudat. Mult prea ciudat. Si nu fiindca Pagan nu e obisnuita ca baietii frumosi sa ii vorbeasca. Ci fiindca in mod evident tipul e mort, iar pana acum mortii au fost mereu tacuti precum mormintele. 

       Dar, pe langa picatura de supranatural din viata ei, Pagan trebuie sa ii fie tutore lui Leif Montgomery, jucator vedeta in echipa de fotbal a scolii, fost iubit al majoretei sefe, persoana despre care nu a avut si e convinsa ca nu va avea o parere buna. Numai ca se insala. Leif are in spate o poveste despre care nimeni altcineva nu stie. In plus, e ferm hotarat sa ii demonstreze lui Pagan ca nu e asa cum ea il crede. Mai mult chiar, da toate semnele ca isi doreste ca intre ei sa fie ceva mai... special. Iar ei nu pare sa ii displaca asta, pana in momentul in care o conversatie intre el si Kendra ii da noile sentimente peste cap.

       Apoi se intampla accidentul. Si pe cand toata lumea ii spune ca s-a salvat tocmai fiindca nu purta centura de siguranta, spiritul vorbitor si sexy sustine contrariul. Dar Pagan e mult prea obosita si socata ca sa judece problema cu atentie si, pe parcurs, capitolul acesta pare incheiat. Acum, desi Leif e ferm convins ca e vinovat de accidentul ei, gaseste curajul de a isi marturisi sentimentele. Si, cu toate ca nu mai e sigura ca asta e ceea ce isi doreste, Pagan devine iubita lui. 

       Cu toate acestea, normalitatea nu e pentru ea. Ziua in care se reintoarce la scoala este aceeasi zi in care se pare ca Dank Walker, solistul formatiei Cold Soul, devine elev in liceul lor. Si, pe cand toti par extaziati de prezenta lui, ea e pur si simplu socata. Fiindca Dank nu e nimeni altcineva decat spiritul ei, cel care i-a cantat la chitara in camera de spital si care i-a oferit o explicatie contrara celorlalte pentru salvarea sa din accident. Si, desi nu mai intelege nimic, acum Pagan e urmarita de o fata ciudata, blonda, care cu siguranta nu e umana si care sustine ca e aici pentru a indrepta o greseala. Si se pare ca, desi refuza cu indarjire sa ii explice tot ceea ce se petrece, Dank e singurul care o poate salva.

           Citat:

   "He told me the man who wrote my favorite books, The Chronicles of Narnia, said that ‘You are not a body. You have a body. You are a Soul’.” She smiled at the idea like it was    

  brilliant.

    “Today you are You, that is truer than true. There is no one alive who is Youer than You.” 

                                                                                          Dr. Seuss

    “I love you,” I said, causing his face to contort in pain. “I’m not a man so I do not have a heart that loves as a human does. I’m an immortal god that dwells with supreme power because I hold the keys to Death. But you are my existence. I am yours.” Hot tears streamed down my face as I stared into the face of someone who comprehended an emotion much stronger than my weak, feeble words of love.

     Acum, ca am vorbit in general despre carte, inca am ramas cu marea intrebare. Mi-a placut de fapt sau nu? Ei bine, nu mi-au placut numele personajelor. Recunosc. Absolut deloc. Pagan ca Pagan, dar Dank ori de cate ori il rostesc imi suna de parca as arunca o pietricica intr-un tub de alama si s-ar tot lovi de pereti. Dar pot numele a doua personaje sa scada din valoarea unei carti? Nu. Fiecare cu preferintele lui. Atunci caractele. Pai, aici ar fi cate ceva de spus. 

      Nu imi place Pagan in mod special, dar recunosc ca e totusi destul de credibila ca personaj. Pot sa inteleg de ce a ramas iubita lui Leif, chiar daca era indragostita de Dank. La urma urmei, cu totii simtim nevoia de siguranta, nu? Dar criza pe care a avut-o la un moment dat? Mi s-a parut prea mult. Inteleg, ii simtea lipsa, dar totusi, Dumnezeule, uneori trebuie sa ridici capul sus si sa incerci sa traiesti. Vreau sa zic, cu ce e mai bine daca te ascunzi sub patura? Nu e ca si cum lucrurile se rezolva de la sine. Dar ii admir decizia finala. Sacrificiul adevarat. 

      Dank. Pai, da, Dank. Am inteles de ce a pretins ca este elev de liceu. Dar relatia lui cu Kendra? Serios, daca nu e o explicatie buna in cartea a doua, o sa raman cu impresia ca a fost doar un gest prostesc si fara rost. O putea tine la distanta de el pe Pagan si fara sa ii franga inima, ce Dumnezeu. 

       Poate ca am lasat impresia ca nu m-a incantat. Nu e chiar asa. Mi-a facut placere sa o citesc, chiar m-am simtit bine. Si sincer, am fost mereu curioasa cum o sa se rezolve totul, ceea ce e bine. E genul de roman in care multe persoane nu sunt ceea ce par. Dar intrebarea care se pune pana la final este una singura: va fi Pagan demna, in ochii zeitatilor, sa primeasca dragostea Mortii?

    

                           Nota: 4/5

Recenzie "Uneori, sub clar de luna"

 

Lumina lunii e periculoasă – alungă intimitatea întunericului şi scoate la iveală lucruri care ar fi mai bine să rămână ascunse...
Shelby este îndrăgostită de misteriosul Austin Bridges al III-lea, pe care l-a cunoscut într-o tabără de reeducare, cu o vară în urmă.
Acum, ea învaţă la Academia Steinfelder, o severă şcoală elveţiană pentru fete… ce poate fi mai rău de-atât?
Cum nu mai are nicio veste de la iubitul ei, Shelby este îngrijorată – mai ales că vede într-un tabloid o fotografie în care el apare alături de prinţesa pop a Europei.
Dar Austin nu este doar fiul unui star rock, ci şi un vârcolac sexy, iar legătura lui cu Shelby este mult mai puternică decât bănuieşte ea.
Austin reuşeşte să se strecoare la Steinfelder şi îi dezvăluie lui Shelby adevăratul motiv pentru care s-a ţinut deoparte în tot acest timp. Prizonieră în şcoală, din ce în ce mai conştientă de pornirile ei ancestrale, Shelby realizează că iubirea ei pentru Austin o va costa mai mult decât îşi imaginase vreodată.
Şi, în curând, va fi noapte cu lună plină...

_____________________________________________________________________________

    Sa vedem... O mai stiti pe Shelby Locke, nu-i asa? Fata din Beverly Hills cu o mama vitrega demna de Cenusareasa? Care a fost trimisa in Tabara Semilunii doar fiindca a fost si ea la un pas sa sarute un baiat? Care ajunsa acolo s-a implicat atat de mult in a ajuta un varcolac incat a ajuns iubita lui? Fata care nu se teme sa planga sub clar de luna? Ei bine, eu o mai stiu. Si, cu toate astea n-am facut o recenzie la primul volum si nici n-am sa fac. De ce? Fiindca eu l-am cumparat cand a aparut, cam acum doi ani, daca nu ma insel. Si nu ca memoria mea nu e buna, dar nici chiar atat de buna incat sa vorbesc despre "Sa nu plangi sub clar de luna" fara sa o recitesc. Asa ca o sa spun ca eu primei carti i-as fi dat oricum 3/5. Nu ca e o carte rea, dar nici prea impresionanta. Draguta, per ansamblu.
    Si atunci, daca nu m-a atins in mod special, de ce am comandat eu continuarea? Fiindca am boala cu seriile neterminate. Ar trebui ca o carte sa fie chiar proasta ca sa nu citesc si ce urmeaza in cautarea unei evolutii. Si, cum am spus mai sus, nu e cazul.
    Acum, ca o mica paralela in trecut, dupa ce il ajuta pe Austin Bridges al III-lea sa fuga din Tabara Semilunii, stim cu totii ce se intampla. Shelby e trimisa la Canionul Rosu, unde e foarte probabil ca tot ce s-a intamplat in ultimele saptamani sa ramana in trecut. Dar Austin are alte planuri, asa ca o urmeaza pe Shelby in mijlocul desertului, intr-o "minunata" tabara de reeducare, unde marsurile fortate si sapatul latrinelor sunt metoda principala de corectie ( pe bune? ). Asa ca, pentru moment, se pare ca ei doi isi primesc sfarsitul gen "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" ( sau pana data viitoare, daca ma intrebati pe mine ), iar eu, cititorul cu fire romantica, primesc sarutul dupa care am asteptat intreaga carte. Toate bune si frumoase, un debut dragut, toate sansele ca autoarei sa i se imbunatateasca stilul si urmatoarea ei carte sa fie mai buna. Am pus "Sa nu plangi sub clar de luna" pe raft si mi-am vazut de viata mea, fara sa intuiesc ca Heather Davis avea alte planuri.
     Stiam de existenta a "Sometimes by Moonlight" cam de jumatate de an ( fara sa ma conving sa o descarc si sa o citesc ) cand Leda a luat hotararea sa o publice. Asa ca am profitat, am precomandat-o, am citit-o ( ferm convinsa ca daca publici o carte de 160 de pagini nu e nici o sansa sa existe volumul trei ) si acum incerc sa spun si eu cateva cuvinte despre ea.
     Asa ca, in primul rand, desi stiu ca la ei e aparuta doar ca e-book, intreb si eu, ( nu ca o critica, doar de curiozitate) de ce sa publici ceva de 160 de pagini? De ce nu poti sa scrii ceva mai mare (fiindca, sincer, mai puteau fi spuse lucruri in cartea asta), apoi volumul trei, daca tot vrei o trilogie?
Sau, daca nu ai chiar atat de multe idei, dar ai destul pentru a scrie o continuare, de ce nu le asterni pe toate intr-o singura carte mai compacta? In fine.
      In "Uneori sub clar de luna" e clar ca Shelby nu s-a intors la viata ei normala din Beverly Hills. Mai mult, tatal ei si Priscilla au inscris-o la o scoala din Elvetia, unde fetele bogate si problematice care au calcat stramb sau care au stat in calea parintilor lor, sunt trimise pentru a fi educate. Academia Steinfelder nu e de vis. E izolata si stricta. Un loc cu multe reguli si mancare proasta. Unde telefoanele si orice aparatura electronica e confiscata si unde te scoli la ora sase chiar si in weekend. Poate ca Shelby nu s-ar fi simtit atat de mizerabil, dar de cand au plecat din desert Austin nu a mai dat nici un semn de viata. Mai mult, intr-o revista a colegei ei de camera scrie ca el are chiar o noua iubita, nici mai mult nici mai putin decat senzatia muzicii pop Eva Maleva ( la inceput, eram ceva gen: "Pe bune, Eva Maleva?", dar dupa ce m-am gandit un pic mai bine, mi-am dat seama ca numele nu e chiar atat de ciudat in realitatea actuala ).
     Apoi, incep sa apara semne care indica prezenta lui Austin in castel: biletele si desene facute intr-un stil asemanator. Numai ca atunci cand Shelby si el se intalnesc in sfarsit, e clar ca nu Austin le-a lasat in urma. Dar realitatea are castig de cauza in fata incertitudinilor. In primul rand, el inca o iubeste pe Shelby si povestea cu Eva e o neintelegere. Si desi asta e tot ce are ea nevoie sa auda, mai e ceva chiar mai important: se pare ca in curand, fie ca vrea sa creada sau nu, Shelby va avea blanita. Iar acum, ca ea va fi varcolac, este mai mult decat iubita lui Austin. E partenera lui, pe toata viata. Si daca asta nu e suficient ca sa o sperie, se pare ca locul in care se afla, castelul in sine, a fost construit de un mercenar care si-a dedicat viata uciderii varcolacilor si care a innebunit la batranete, sustinand ca este urmarit de fantomele bestiilor. Iar acum, descendentii lui sunt in jur, gata sa o foloseasca pe ea ca sa il atraga in capcana pe Austin.
  
      Citat:


        "Iar cand intr-un final m-a sarutat, am uitat de Steinfelder.Am uitat de grija ca voi deveni varcolac. Am uitat de toate. Cand se spune ca poti sa te pierzi cu totul intr-un sarut, nu e o minciuna. Iar in acel moment, eu eram pierduta complet, fericita.
          E pacat doar ca nu poti ramane asa, pierduta. Nu poti ramane pentru totdeauna rupt de realitate. Oricat de tare ai incerca."

      Ce pot sa spun, nu e o carte rea. Numai ca e genul de carte care nu suna bine in romana. Nu din cauza traducatorului, nu. Ci din cauza denumirilor si... nu stiu, pur si simplu cred ca ar fi sunat mai bine in engleza. Dar e o carte placuta, nu spun nu, cu toate ca raman la parerea mea: putea fi inclusa in acelasi volum cu aceea care am inteles de pe blogul autoarei ca o sa apara. Cu toate astea, dat fiind ca primul volum a fost lipsit de astfel de momente, mi-a placut sa ii vad pe Shelby si pe Austin ca un cuplu. Si am apreciat faptul ca Shelby a fost speriata in fata perspectivei de a deveni varcolac, nu s-a entuziasmat imediat la ideea ca o sa fie impreuna cu el pentru totdeauna. Si parca, doar parca, fiindca a trecut mult timp de cand am citit-o pe prima, am vazut o oarecare evolutie in stil.

3,5/5

Recenzie "Shadows"

 

 The last thing Dawson Black expected was Bethany Williams. As a Luxen, an alien life form on Earth, human girls are…well, fun. But since the Luxen have to keep their true identities a secret, falling for one would be insane.

Dangerous. Tempting. Undeniable.
 
Bethany can’t deny the immediate connection between her and Dawson. And even though boys aren’t a complication she wants, she can’t stay away from him. Still, whenever they lock eyes, she’s drawn in.Captivated. Lured. Loved.

Dawson is keeping a secret that will change her existence...and put her life in jeopardy. But even he can’t stop risking everything for one human girl. Or from a fate that is as unavoidable as love itself.

_________________________________________________________________________________

   Cand am citit ultimul rand din "Obsidian", mi-am facut o promisiune: ca am sa astept luna august si abia apoi am sa incep "Shadows". Si m-am tinut de cuvant. Pe bune. O zi si jumatate chiar. Apoi n-am mai rezistat si am facut singurul lucru logic: am citit. Si acum stau si imi misc buzele in gol ca un pestisor pe uscat, intrebandu-ma la nesfarsit ce fac eu pana in vara. Imi rod unghiile incet si innebunitor, probabil. Dar sa revenim.

    Stiti cartea aceea a lui Allan Bradley, "Placinta e dulce la sfarsit"? Poate ca am sa vorbesc si despre ea intr-o zi, chiar daca a trecut ceva timp de cand am citit-o. Dar ce voiam de fapt sa spun e ca in cazul lui "Shadows", afirmatia se contrazice. Continutul e dulce ( nu genul de dulce care iti da carii si calorii, ci acela care te face sa zambesti, da ), iar sfarsitul te lasa... in aer, ca sa fiu sincera. Pe langa sentimentul natural de compatimire si tristete.  Cand am inceput sa citesc chiar imi era teama de rezultat, fiindca stiam ce avea sa se intample si nu sunt chiar intr-o stare in care sa suport dramele. Dar trebuia sa am incredere in Jennifer Armentrout si in faptul ca nu avea sa ma dezamageasca.

    Chiar daca pe parcursul a "Obsidian" nu am prezentat un mare interes pentru amintirea lui Dawson, mi-a fost imposibil sa nu ma atasez de el acum. Serios, in el si in Bethany gasesti unele lucruri care la ce relatie actuala au Daemon si Katy, par absolut imposibil de imaginat in cuplul lor.

     Cand un Arum este la un pas sa il omoare, Dawson isi face un juramant: daca va scapa cu viata, va face ceea ce il face fericit. Si, desi la momentul actual nu realizeaza, viitorul apropiat il va pune in fata acestei promisiuni.

     Cand Bethany Williams se muta cu familia in Virginia de Vest, pentru ca mama ei sa isi poata ingriji fratele bolnav de cancer, nu e incantata de ideea de a fi fata cea noua. Dar ultimul lucru pe care se asteapta sa il gaseasca la prima ei zi in liceul Petersburg este zambetul larg, deopotriva naucit si naucitor, cu care unul dintre cei mai frumosi gemeni din cati a vazut  vreodata o fixeaza. Pentru el, e perfecta. Pur si simplu. Nu isi poate lua ochii de la ea, nu se poate hotari sa o alunge din gandurile sale. Si in ciuda sfaturilor ( si ordinelor ) tuturor, nu se poate tine departe de ea. Nici situatia lui Bethany nu e diferita. Mama ei este hotarata sa o tina departe de greselile pe care ea insasi le-a facut in adolescenta, asa ca probabil ar fi mult mai bine daca Dawson nu ar fi chiar atat de prezent in gandurile ei sau daca ea si-ar putea infrana dorinta coplesitoare de a il picta. Chiar dincolo de situatia familiala, nimeni nu pare prea incantat de apropierea dintre ei inainte chiar inainte sa devina cu adevarat apropiere. Cel putin, nu prietenii lui Dawson, nu fetele de la scoala si, cu atat mai putin, nu fratele lui geaman.

     Dar intre ei doi, asa cum Daemon va spune mai tarziu in Obsidian, e acel gen profund de dragoste la prima vedere. Acea atractie unica, esentiala, acea gravitare in jurul fiintei respective fara a sti cu adevarat daca esti planeta sau satelit. Si nu pot fi separati. Asa ca pe masura ce se cunosc mai bine, stim cu totii unde vor duce lucrurile. Cand in sfarsit Bethany devine iubita lui Dawson, faptul vine la pachet cu aflarea adevarului. ( si cu modul in care afla )

    Cum am spus si in recenzie la "Obsidian", am o mare problema cu personajele care, in momentul in care afla ca tipul e periculos nu mai stiu cum sa i se arunce in brate. Si inca si o mai mare problema cu cele care accepta adevarul fara sa clipeasca, cu toate ca e total ilogic si fara a avea toate dovezile pe care le-au primit Katy si Bethany si care chiar fac lucrurile imposibil de negat. Asa ca le apreciez reactiile, la fel de mult cum apreciez revelatia lor: ei nu sunt periculosi, doar diferiti.

     Ei bine, se poate realiza cu usurinta ce crede Daemon despre faptul ca Bethany stie adevarul. Ce au crezut aproape toti, pana la urma. ( Dee e o minunata exceptie in peisaj. Mereu e. ) Dar pusi in fata faptului consumat si a cerintei exprese sustinuta cu multa munca de convingere de a nu anunta DOD-ul, situatia trebuie luata ca atare. Si astfel lucrurile evolueaza, pe o panta ce duce spre un final pe care parem sa il stim cu totii.

     Situatia lui Bethany devine, pe parcurs, foarte asemantoare cu a lui Katy la sfarsitul primei carti. ( ma refer la aura luminata ca un pom de Craciun, la faptul ca Dawson isi foloseste puterile pentru a o salva si la inimile lor care bat la unison. Nu va ganditi ca incepusera sa aiba acea minunata relatie soarece-pisica). Ceea ce ma face sa ma intreb foarte mult cum se vor termina lucrurile pentru Katy, mai ales acum, ca Daemon incearca sa ii demonstreze ca nu e chiar atat de... Daemon asa cum il stie ea. 

    M-am bucurat sa citesc "Shadows". A fost o carte care a ridicat mai multe intrebari decat a dat raspunsuri, intr-adevar. Dar a aruncat totusi lumina asupra unor aspecte si m-a facut sa ii inteleg mai bine reactiile lui Daemon. Si m-a lasat cu impresia ca Dawson nu e mort, ceea ce n-ar fi chiar atat de ciudat la urma urmei. 

         Citate:

  They stared openmouthed at him.
    “What?” he demanded.
    “Did you just…clean a dish?” Dee backed away slowly, blinking. She glanced at Daemon.     

    “The world is going to end. A nd I’m still a vir—”
    “No!” both the brothers yelled in unison."

 “How has he been staring at her?” Dee asked, sounding ridiculously innocent. A ll the guys groaned. “What?” she demanded.
“He stares at her like she’s…” There was an odd pause, almost like Daemon really didn’t know how to phrase it, as if he’d never stared at a
girl that way before—and he hadn’t. “Like she’s the finest cut of steak and he’s starving.”
Dawson’s brows shot up. Was that how he stared at Beth? Like she was steak?
“You never look at me like that.” A sh pouted.
Daemon stared at her. Definitely not like that.

 “Did you threaten A ndrew over her?” Matthew asked, looking like he seriously hoped Dawson didn’t. Well, then, he’d keep his mouth shut,
because he wasn’t going to like the answer. “Dawson?”
“Possibly…”
Andrew shot him a bland look. “I would go with yes.”
Man, he wanted to beat Andrew down.
“What did you say?” Daemon asked him, and Dee watched on in interest.
“Fine,” Dawson grumbled. “I told him that if he talked to Bethany again, I was going to shove a certain body part into his mouth.”

 “Whatever, man. A ll I’m saying is that your bro wanted to go Chuck Norris on my ass over a human girl today.”

 Crazy people probably did things like this all the time. A sked their imaginary alien friends if they were real, and of course, they’d say yes.

 “Oh, for the love of baby humans everywhere, you’re an idiot.”

 All you have to do is let the alien out of the bag and the human goes bye-bye!

     Mult mai multe citate de cat dau eu de obicei, dar nu ma pot abtine. Asa, ce pot sa spun: "Shadows" nu m-a dezamagit. Din contra. Nu a facut decat sa imi creasca si mai mult nerabdarea si sa ma lase uitandu-ma pe peretii, astepand sa iasa "Onyx". Dar a meritat sa imi incalc cuvantul si sa citesc. Serios. Am ramas cu impresia unei povesti de dragoste induiosatoare. Si cu multe teorii care, la felul in care Jennifer Armentrout m-a surprins in "Obsidian", aproape la fiecare pas, e posibil si probabil sa ramana doar teorii.

Nota: 5+/5

Recenzie "Obsidian"

 

 "Starting over sucks.When we moved to West Virginia right before my senior year, I'd pretty much resigned myself to thick accents, dodgy internet access, and a whole lot of boring.... until I spotted my hot neighbor, with his looming height and eerie green eyes. Things were looking up.And then he opened his mouth.Daemon is infuriating. Arrogant. Stab-worthy. We do not get along. At all. But when a stranger attacks me and Daemon literally freezes time with a wave of his hand, well, something...unexpected happens. The hot alien living next door marks me.You heard me. Alien. Turns out Daemon and his sister have a galaxy of enemies wanting to steal their abilities, and Daemon's touch has me lit up like the Vegas Strip. The only way I'm getting out of this alive is by sticking close to Daemon until my alien mojo fades. If I don't kill him first, that is."

___________________________________________________________________

   Asa ca asta sunt eu incercand sa imi adun gandurile si sa vorbesc despre "Obsidian". Pentru ca, stiti (adica nu stiu daca stiti, dar va spun eu) e greu. De aseara, de cand am terminat, m-am blocat pe "wow" si nu prea stiu ce altceva sa zic. Fiindca e "wow". Si acum probabil par cam idioata.

    Cred ca pot sa incep spunand ca a fost pura intamplare ca am pus mana pe carte si ca, daca nu ar fi fost acel concurs fulger pe blogul "I'm wide awake" , recenzia aceasta nu ar fi aparut prea curand pe aici (iar eu nu as fi capatat inca o obsesie extrema cu care sa imi innebunesc prietenii, dar asta e cealalta parte a discutiei, care ma priveste personal). Asa ca mii de multumiri pentru sansa de a o citi si de a o adora. Nu imi amintesc de cand nu am mai fost atat de prinsa intr-o carte.

     Ceea ce m-a cucerit de la bun inceput a fost atitudinea lui Katy. Ceea ce e dubios. De ce? Ei bine, pentru ca eu, de obicei, sunt cam rautacioasa cu majoritatea personajelor feminine. Si asta numai din cauza obiceiului lor prostesc de a se topi in fata perfectiunii ( de altfel relative) a tipului, de a se lasa umilite fara sa riposteze si de a fugi intr-un coltisor sa mai verse o cutremuratoare lacrima plina de mila pentru propria nenorocire. Nu ma intelegi gresit, si eu plang de frustrare uneori. Dar frustrarea e diferita de autocompatimire. Si nu am nimic cu dragostea, absolut nimic, dar cred ca nu are legatura numai cu cat de bine arata respectivul. Si mai am convingerea ca in viata reala faptul ca esti o fetita neajutorata nu ti-l aduce intotdeauna alaturi pe asa numitul "baiat rau", care printr-o stranie coincidenta ori e un tip neinteles, ori stie sa fie bun numai cu tine. Vezi sa nu. 

     Asa ca da, am o slabiciune pentru Katy. Una mare de tot, asa cum am si pentru Tris din "Divergent", de altfel. Fiindca fata are caracter si principii si inteligenta. Prima dovada? Atunci cand, la trei ani dupa moartea tatalui ei, mama sa nu mai suporta viata in apartamentul in care traisera ca o familie si hotaraste sa se mute in Virginia de Vest pentru a o lua de la capat, Katy lasa deoparte mofturile de adolescenta si incearca sa se acomodeze asa cum poate. Pentru mine, a fost intaiul semn ca ea nu o sa fie un personaj pe care sa il critic aspru. Nu stiu daca pot sa explic exact de ce. Doar ca mi s-a parut o dovada de maturitate si de intelegere de care nu stiu cati dintre noi am fi cu adevarat capabili. La urma urmei, nu lasi in urma doar o casa, ci o viata.

     Katy e ceea ce ai numi o persoana normala. Nu este cea mai tacuta din grup, dar nici cea care iese in evidenta. Are rezultate bune la scoala. Adora cartile (are chiar si un blog cu recenzii). Incearca pe cat posibil sa fie responsabila si sa nu isi ingrijoreze mama care cu greu zambeste de cand si-a pierdut sotul. Si aici, in Virginia de Vest, unde o zi in care internetul merge asa cum trebuie este mai buna decat ziua in care cel mai dragut baiat din scoala pare sa te placa, viata ei incepe sa urmeze alt curs. (fiindca daca n-ar fi asa, cartea n-ar avea rost, nu?)

    Daemon Black (mai vede cineva ceva ironic aici?) este intr-adevar enervant. Ironic. Nepoliticos. O trateaza de sus. O poate face sa il urasca atat de mult incat sa isi doreasca sa il injunghie. Dar in momentul in care il vede prima oara, atunci cand ii bate la usa doar pentru o simpla intrebare, cand se trezeste fata in fata cu pieptul lui gol si ramane cu gura intredeschisa, Katy nu stie toate astea. Asa ca dureaza un pic sa se adune. Si cand intr-un final o face, reactia ei e decisiva pentru felul in care ei doi se vor comporta unul in preajma celuilalt pe tot parcursul cartii. Poate ca nu ar mai fi vorbit niciodata dupa ziua aceea. Dar Katy devine prietena cu sora lui, iar lui Daemon chiar nu pare sa ii placa situatia si e dispus sa faca orice ca aceasta sa se incheie. Nu ca ei i-ar pasa prea mult de asta. 

    Totusi, asa cum reiese pe parcurs (dupa ce Dee ii ascunde cheile de la masina lui Daemon doar pentru a-l face sa petreaca putin timp cu Katy pentru a o cunoaste mai bine si dupa ce Daemon ii salveaza de cateva ori viata, in treacat fie spus), nici el nu este un ticalos atat de mare precum pretinde. Are momentele lui sensibile, in care ceea ce spune chiar pare profund si adecvat. Numai ca si compenseaza din plin cu momente opuse acestora, ceea ce nu il face sa castige prea multe puncte bonus din partea ei. 

    Atunci cand afla adevarul, anume ca vecinii sai sunt extraterestrii, fiinte nascute din lumina, capabile sa faca lucruri pe care nici nu si le putea imagina, Katy cedeaza primului instinct (normal de altfel): acela de a o lua la fuga in incercarea de a lasa toata nebunia in spate. Doar ca asta nu se poate si, odata ce afla explicatiile pe care si le doarea, hotaraste ca prietenia ei cu Dee nu merita sacrificata. Numai ca acum trebuie sa stea mult timp in preajma lui Daemon. Se pare ca, salvandu-i viata, el a lasat asupra ei o "urma de energie" care i-ar putea atrage prin preajma pe cei de pe planeta Arum, fiinte ale intunericului care le-au distrus planeta si al caror unic scop este sa ii omoare si sa le absoarba puterile. Iar pana cand aura lui Katy nu va mai lumina precum un pom de Craciun, ea nu poate sta prea mult timp singura.

     Ceea ce mi-a placut in mod special la relatia celor doi a fost exact fapul ca nu prea e o "relatie". Daemon e ferm convins ca sa te indragostesti de o muritoare e inutil si periculos ( iar dupa tot ce pare sa se fi intamplat cu Dawson, eu nu il pot invinui ). Plus, chiar daca nu ar crede asta, comportamentul lui nu il pune chiar in lumina reflectoarelor in ceea ce o priveste pe Katy. Ceea ce au ei doi e o legatura de tip "soarece-pisica", numai ca rolurile lor nu sunt niciodata bine definitivate. Se ataca in mod constant si nici unul nu vrea sa lase de la el. Katy stie ca e o diferenta intre "a placea" si "a dori". Si de cand l-a cunoscut pe Daemon, stie si ca prezenta unei stari nu e conditionata de existenta celeilalte. Exista acolo, in spatele mastii, acel Daemon care apare uneori si pe care l-ar putea iubi. Dar el e mult prea des obstructionat de acela care ar face orice pentru familia lui. 

            Citat:

 “I’ve always found that the most beautiful people, truly beautiful inside and out, are the ones who are quietly unaware of their effect.” His eyes searched mine intently, and for a moment we stood there toe to toe. “The ones who throw their beauty around, waste what they have? Their beauty is only passing. It’s just a shell hiding nothing but shadows and emptiness.”

     Desi sunt multe pasaje amuzante in carte, am luat citatul dintr-unul din momentele profunde ale lui Daemon. Rare, dar bune, zic eu. Ceea ce am scris mai sus e invalmasit si fara sens probabil (si imi cer scuze pentru asta), dar, fiind vorba de "Obsidian", ma indoiesc ca voi face vreodata o treaba mai buna. Ce vreau sa spun clar si ferm: este o carte extraordinara. Nu e deloc grabita, ba chiar evenimentele sunt atat de normal intinse in timp si spatiu incat vei fi surprins. Personajele sunt superbe si e imposibil sa nu le iubesti. Momentele de conversatie Daemon-Katy sunt mortale, constituie deliciul cartii si te vor face sa razi cu lacrimi. Dar, pe langa toate astea,intriga este ingenioasa si bine gandita. La inceput, nu vei intelege de ce el e atat de pornit impotriva apropierii dintre ea si Dee. Sau de ce face tot posibilul sa o indeparteze. Dar, pe parcurs, totul devine un pic mai clar si incepi sa vezi care e adevarul. Actiunea nu te va plictisi si, iti spun, vei sta lipit de pagina sau de monitor si la ora patru dimineata ( asa ca mine ). Iar finalul? Va fi surprinzator si amuzant, exact asa cum mi-as fi inchipuit ca trebuie sa se termine. Altfel, as fi fost dezamagita si mi s-ar fi parut ca nu se potriveste cu caracterul lor. Asa ca aceasta fiind spuse, Jennifer Armentrout, bun venit printre autorii mei preferati.

Nota: 5+/5