Recenzie "Shadows"

 

 The last thing Dawson Black expected was Bethany Williams. As a Luxen, an alien life form on Earth, human girls are…well, fun. But since the Luxen have to keep their true identities a secret, falling for one would be insane.

Dangerous. Tempting. Undeniable.
 
Bethany can’t deny the immediate connection between her and Dawson. And even though boys aren’t a complication she wants, she can’t stay away from him. Still, whenever they lock eyes, she’s drawn in.Captivated. Lured. Loved.

Dawson is keeping a secret that will change her existence...and put her life in jeopardy. But even he can’t stop risking everything for one human girl. Or from a fate that is as unavoidable as love itself.

_________________________________________________________________________________

   Cand am citit ultimul rand din "Obsidian", mi-am facut o promisiune: ca am sa astept luna august si abia apoi am sa incep "Shadows". Si m-am tinut de cuvant. Pe bune. O zi si jumatate chiar. Apoi n-am mai rezistat si am facut singurul lucru logic: am citit. Si acum stau si imi misc buzele in gol ca un pestisor pe uscat, intrebandu-ma la nesfarsit ce fac eu pana in vara. Imi rod unghiile incet si innebunitor, probabil. Dar sa revenim.

    Stiti cartea aceea a lui Allan Bradley, "Placinta e dulce la sfarsit"? Poate ca am sa vorbesc si despre ea intr-o zi, chiar daca a trecut ceva timp de cand am citit-o. Dar ce voiam de fapt sa spun e ca in cazul lui "Shadows", afirmatia se contrazice. Continutul e dulce ( nu genul de dulce care iti da carii si calorii, ci acela care te face sa zambesti, da ), iar sfarsitul te lasa... in aer, ca sa fiu sincera. Pe langa sentimentul natural de compatimire si tristete.  Cand am inceput sa citesc chiar imi era teama de rezultat, fiindca stiam ce avea sa se intample si nu sunt chiar intr-o stare in care sa suport dramele. Dar trebuia sa am incredere in Jennifer Armentrout si in faptul ca nu avea sa ma dezamageasca.

    Chiar daca pe parcursul a "Obsidian" nu am prezentat un mare interes pentru amintirea lui Dawson, mi-a fost imposibil sa nu ma atasez de el acum. Serios, in el si in Bethany gasesti unele lucruri care la ce relatie actuala au Daemon si Katy, par absolut imposibil de imaginat in cuplul lor.

     Cand un Arum este la un pas sa il omoare, Dawson isi face un juramant: daca va scapa cu viata, va face ceea ce il face fericit. Si, desi la momentul actual nu realizeaza, viitorul apropiat il va pune in fata acestei promisiuni.

     Cand Bethany Williams se muta cu familia in Virginia de Vest, pentru ca mama ei sa isi poata ingriji fratele bolnav de cancer, nu e incantata de ideea de a fi fata cea noua. Dar ultimul lucru pe care se asteapta sa il gaseasca la prima ei zi in liceul Petersburg este zambetul larg, deopotriva naucit si naucitor, cu care unul dintre cei mai frumosi gemeni din cati a vazut  vreodata o fixeaza. Pentru el, e perfecta. Pur si simplu. Nu isi poate lua ochii de la ea, nu se poate hotari sa o alunge din gandurile sale. Si in ciuda sfaturilor ( si ordinelor ) tuturor, nu se poate tine departe de ea. Nici situatia lui Bethany nu e diferita. Mama ei este hotarata sa o tina departe de greselile pe care ea insasi le-a facut in adolescenta, asa ca probabil ar fi mult mai bine daca Dawson nu ar fi chiar atat de prezent in gandurile ei sau daca ea si-ar putea infrana dorinta coplesitoare de a il picta. Chiar dincolo de situatia familiala, nimeni nu pare prea incantat de apropierea dintre ei inainte chiar inainte sa devina cu adevarat apropiere. Cel putin, nu prietenii lui Dawson, nu fetele de la scoala si, cu atat mai putin, nu fratele lui geaman.

     Dar intre ei doi, asa cum Daemon va spune mai tarziu in Obsidian, e acel gen profund de dragoste la prima vedere. Acea atractie unica, esentiala, acea gravitare in jurul fiintei respective fara a sti cu adevarat daca esti planeta sau satelit. Si nu pot fi separati. Asa ca pe masura ce se cunosc mai bine, stim cu totii unde vor duce lucrurile. Cand in sfarsit Bethany devine iubita lui Dawson, faptul vine la pachet cu aflarea adevarului. ( si cu modul in care afla )

    Cum am spus si in recenzie la "Obsidian", am o mare problema cu personajele care, in momentul in care afla ca tipul e periculos nu mai stiu cum sa i se arunce in brate. Si inca si o mai mare problema cu cele care accepta adevarul fara sa clipeasca, cu toate ca e total ilogic si fara a avea toate dovezile pe care le-au primit Katy si Bethany si care chiar fac lucrurile imposibil de negat. Asa ca le apreciez reactiile, la fel de mult cum apreciez revelatia lor: ei nu sunt periculosi, doar diferiti.

     Ei bine, se poate realiza cu usurinta ce crede Daemon despre faptul ca Bethany stie adevarul. Ce au crezut aproape toti, pana la urma. ( Dee e o minunata exceptie in peisaj. Mereu e. ) Dar pusi in fata faptului consumat si a cerintei exprese sustinuta cu multa munca de convingere de a nu anunta DOD-ul, situatia trebuie luata ca atare. Si astfel lucrurile evolueaza, pe o panta ce duce spre un final pe care parem sa il stim cu totii.

     Situatia lui Bethany devine, pe parcurs, foarte asemantoare cu a lui Katy la sfarsitul primei carti. ( ma refer la aura luminata ca un pom de Craciun, la faptul ca Dawson isi foloseste puterile pentru a o salva si la inimile lor care bat la unison. Nu va ganditi ca incepusera sa aiba acea minunata relatie soarece-pisica). Ceea ce ma face sa ma intreb foarte mult cum se vor termina lucrurile pentru Katy, mai ales acum, ca Daemon incearca sa ii demonstreze ca nu e chiar atat de... Daemon asa cum il stie ea. 

    M-am bucurat sa citesc "Shadows". A fost o carte care a ridicat mai multe intrebari decat a dat raspunsuri, intr-adevar. Dar a aruncat totusi lumina asupra unor aspecte si m-a facut sa ii inteleg mai bine reactiile lui Daemon. Si m-a lasat cu impresia ca Dawson nu e mort, ceea ce n-ar fi chiar atat de ciudat la urma urmei. 

         Citate:

  They stared openmouthed at him.
    “What?” he demanded.
    “Did you just…clean a dish?” Dee backed away slowly, blinking. She glanced at Daemon.     

    “The world is going to end. A nd I’m still a vir—”
    “No!” both the brothers yelled in unison."

 “How has he been staring at her?” Dee asked, sounding ridiculously innocent. A ll the guys groaned. “What?” she demanded.
“He stares at her like she’s…” There was an odd pause, almost like Daemon really didn’t know how to phrase it, as if he’d never stared at a
girl that way before—and he hadn’t. “Like she’s the finest cut of steak and he’s starving.”
Dawson’s brows shot up. Was that how he stared at Beth? Like she was steak?
“You never look at me like that.” A sh pouted.
Daemon stared at her. Definitely not like that.

 “Did you threaten A ndrew over her?” Matthew asked, looking like he seriously hoped Dawson didn’t. Well, then, he’d keep his mouth shut,
because he wasn’t going to like the answer. “Dawson?”
“Possibly…”
Andrew shot him a bland look. “I would go with yes.”
Man, he wanted to beat Andrew down.
“What did you say?” Daemon asked him, and Dee watched on in interest.
“Fine,” Dawson grumbled. “I told him that if he talked to Bethany again, I was going to shove a certain body part into his mouth.”

 “Whatever, man. A ll I’m saying is that your bro wanted to go Chuck Norris on my ass over a human girl today.”

 Crazy people probably did things like this all the time. A sked their imaginary alien friends if they were real, and of course, they’d say yes.

 “Oh, for the love of baby humans everywhere, you’re an idiot.”

 All you have to do is let the alien out of the bag and the human goes bye-bye!

     Mult mai multe citate de cat dau eu de obicei, dar nu ma pot abtine. Asa, ce pot sa spun: "Shadows" nu m-a dezamagit. Din contra. Nu a facut decat sa imi creasca si mai mult nerabdarea si sa ma lase uitandu-ma pe peretii, astepand sa iasa "Onyx". Dar a meritat sa imi incalc cuvantul si sa citesc. Serios. Am ramas cu impresia unei povesti de dragoste induiosatoare. Si cu multe teorii care, la felul in care Jennifer Armentrout m-a surprins in "Obsidian", aproape la fiecare pas, e posibil si probabil sa ramana doar teorii.

Nota: 5+/5

Recenzie "Obsidian"

 

 "Starting over sucks.When we moved to West Virginia right before my senior year, I'd pretty much resigned myself to thick accents, dodgy internet access, and a whole lot of boring.... until I spotted my hot neighbor, with his looming height and eerie green eyes. Things were looking up.And then he opened his mouth.Daemon is infuriating. Arrogant. Stab-worthy. We do not get along. At all. But when a stranger attacks me and Daemon literally freezes time with a wave of his hand, well, something...unexpected happens. The hot alien living next door marks me.You heard me. Alien. Turns out Daemon and his sister have a galaxy of enemies wanting to steal their abilities, and Daemon's touch has me lit up like the Vegas Strip. The only way I'm getting out of this alive is by sticking close to Daemon until my alien mojo fades. If I don't kill him first, that is."

___________________________________________________________________

   Asa ca asta sunt eu incercand sa imi adun gandurile si sa vorbesc despre "Obsidian". Pentru ca, stiti (adica nu stiu daca stiti, dar va spun eu) e greu. De aseara, de cand am terminat, m-am blocat pe "wow" si nu prea stiu ce altceva sa zic. Fiindca e "wow". Si acum probabil par cam idioata.

    Cred ca pot sa incep spunand ca a fost pura intamplare ca am pus mana pe carte si ca, daca nu ar fi fost acel concurs fulger pe blogul "I'm wide awake" , recenzia aceasta nu ar fi aparut prea curand pe aici (iar eu nu as fi capatat inca o obsesie extrema cu care sa imi innebunesc prietenii, dar asta e cealalta parte a discutiei, care ma priveste personal). Asa ca mii de multumiri pentru sansa de a o citi si de a o adora. Nu imi amintesc de cand nu am mai fost atat de prinsa intr-o carte.

     Ceea ce m-a cucerit de la bun inceput a fost atitudinea lui Katy. Ceea ce e dubios. De ce? Ei bine, pentru ca eu, de obicei, sunt cam rautacioasa cu majoritatea personajelor feminine. Si asta numai din cauza obiceiului lor prostesc de a se topi in fata perfectiunii ( de altfel relative) a tipului, de a se lasa umilite fara sa riposteze si de a fugi intr-un coltisor sa mai verse o cutremuratoare lacrima plina de mila pentru propria nenorocire. Nu ma intelegi gresit, si eu plang de frustrare uneori. Dar frustrarea e diferita de autocompatimire. Si nu am nimic cu dragostea, absolut nimic, dar cred ca nu are legatura numai cu cat de bine arata respectivul. Si mai am convingerea ca in viata reala faptul ca esti o fetita neajutorata nu ti-l aduce intotdeauna alaturi pe asa numitul "baiat rau", care printr-o stranie coincidenta ori e un tip neinteles, ori stie sa fie bun numai cu tine. Vezi sa nu. 

     Asa ca da, am o slabiciune pentru Katy. Una mare de tot, asa cum am si pentru Tris din "Divergent", de altfel. Fiindca fata are caracter si principii si inteligenta. Prima dovada? Atunci cand, la trei ani dupa moartea tatalui ei, mama sa nu mai suporta viata in apartamentul in care traisera ca o familie si hotaraste sa se mute in Virginia de Vest pentru a o lua de la capat, Katy lasa deoparte mofturile de adolescenta si incearca sa se acomodeze asa cum poate. Pentru mine, a fost intaiul semn ca ea nu o sa fie un personaj pe care sa il critic aspru. Nu stiu daca pot sa explic exact de ce. Doar ca mi s-a parut o dovada de maturitate si de intelegere de care nu stiu cati dintre noi am fi cu adevarat capabili. La urma urmei, nu lasi in urma doar o casa, ci o viata.

     Katy e ceea ce ai numi o persoana normala. Nu este cea mai tacuta din grup, dar nici cea care iese in evidenta. Are rezultate bune la scoala. Adora cartile (are chiar si un blog cu recenzii). Incearca pe cat posibil sa fie responsabila si sa nu isi ingrijoreze mama care cu greu zambeste de cand si-a pierdut sotul. Si aici, in Virginia de Vest, unde o zi in care internetul merge asa cum trebuie este mai buna decat ziua in care cel mai dragut baiat din scoala pare sa te placa, viata ei incepe sa urmeze alt curs. (fiindca daca n-ar fi asa, cartea n-ar avea rost, nu?)

    Daemon Black (mai vede cineva ceva ironic aici?) este intr-adevar enervant. Ironic. Nepoliticos. O trateaza de sus. O poate face sa il urasca atat de mult incat sa isi doreasca sa il injunghie. Dar in momentul in care il vede prima oara, atunci cand ii bate la usa doar pentru o simpla intrebare, cand se trezeste fata in fata cu pieptul lui gol si ramane cu gura intredeschisa, Katy nu stie toate astea. Asa ca dureaza un pic sa se adune. Si cand intr-un final o face, reactia ei e decisiva pentru felul in care ei doi se vor comporta unul in preajma celuilalt pe tot parcursul cartii. Poate ca nu ar mai fi vorbit niciodata dupa ziua aceea. Dar Katy devine prietena cu sora lui, iar lui Daemon chiar nu pare sa ii placa situatia si e dispus sa faca orice ca aceasta sa se incheie. Nu ca ei i-ar pasa prea mult de asta. 

    Totusi, asa cum reiese pe parcurs (dupa ce Dee ii ascunde cheile de la masina lui Daemon doar pentru a-l face sa petreaca putin timp cu Katy pentru a o cunoaste mai bine si dupa ce Daemon ii salveaza de cateva ori viata, in treacat fie spus), nici el nu este un ticalos atat de mare precum pretinde. Are momentele lui sensibile, in care ceea ce spune chiar pare profund si adecvat. Numai ca si compenseaza din plin cu momente opuse acestora, ceea ce nu il face sa castige prea multe puncte bonus din partea ei. 

    Atunci cand afla adevarul, anume ca vecinii sai sunt extraterestrii, fiinte nascute din lumina, capabile sa faca lucruri pe care nici nu si le putea imagina, Katy cedeaza primului instinct (normal de altfel): acela de a o lua la fuga in incercarea de a lasa toata nebunia in spate. Doar ca asta nu se poate si, odata ce afla explicatiile pe care si le doarea, hotaraste ca prietenia ei cu Dee nu merita sacrificata. Numai ca acum trebuie sa stea mult timp in preajma lui Daemon. Se pare ca, salvandu-i viata, el a lasat asupra ei o "urma de energie" care i-ar putea atrage prin preajma pe cei de pe planeta Arum, fiinte ale intunericului care le-au distrus planeta si al caror unic scop este sa ii omoare si sa le absoarba puterile. Iar pana cand aura lui Katy nu va mai lumina precum un pom de Craciun, ea nu poate sta prea mult timp singura.

     Ceea ce mi-a placut in mod special la relatia celor doi a fost exact fapul ca nu prea e o "relatie". Daemon e ferm convins ca sa te indragostesti de o muritoare e inutil si periculos ( iar dupa tot ce pare sa se fi intamplat cu Dawson, eu nu il pot invinui ). Plus, chiar daca nu ar crede asta, comportamentul lui nu il pune chiar in lumina reflectoarelor in ceea ce o priveste pe Katy. Ceea ce au ei doi e o legatura de tip "soarece-pisica", numai ca rolurile lor nu sunt niciodata bine definitivate. Se ataca in mod constant si nici unul nu vrea sa lase de la el. Katy stie ca e o diferenta intre "a placea" si "a dori". Si de cand l-a cunoscut pe Daemon, stie si ca prezenta unei stari nu e conditionata de existenta celeilalte. Exista acolo, in spatele mastii, acel Daemon care apare uneori si pe care l-ar putea iubi. Dar el e mult prea des obstructionat de acela care ar face orice pentru familia lui. 

            Citat:

 “I’ve always found that the most beautiful people, truly beautiful inside and out, are the ones who are quietly unaware of their effect.” His eyes searched mine intently, and for a moment we stood there toe to toe. “The ones who throw their beauty around, waste what they have? Their beauty is only passing. It’s just a shell hiding nothing but shadows and emptiness.”

     Desi sunt multe pasaje amuzante in carte, am luat citatul dintr-unul din momentele profunde ale lui Daemon. Rare, dar bune, zic eu. Ceea ce am scris mai sus e invalmasit si fara sens probabil (si imi cer scuze pentru asta), dar, fiind vorba de "Obsidian", ma indoiesc ca voi face vreodata o treaba mai buna. Ce vreau sa spun clar si ferm: este o carte extraordinara. Nu e deloc grabita, ba chiar evenimentele sunt atat de normal intinse in timp si spatiu incat vei fi surprins. Personajele sunt superbe si e imposibil sa nu le iubesti. Momentele de conversatie Daemon-Katy sunt mortale, constituie deliciul cartii si te vor face sa razi cu lacrimi. Dar, pe langa toate astea,intriga este ingenioasa si bine gandita. La inceput, nu vei intelege de ce el e atat de pornit impotriva apropierii dintre ea si Dee. Sau de ce face tot posibilul sa o indeparteze. Dar, pe parcurs, totul devine un pic mai clar si incepi sa vezi care e adevarul. Actiunea nu te va plictisi si, iti spun, vei sta lipit de pagina sau de monitor si la ora patru dimineata ( asa ca mine ). Iar finalul? Va fi surprinzator si amuzant, exact asa cum mi-as fi inchipuit ca trebuie sa se termine. Altfel, as fi fost dezamagita si mi s-ar fi parut ca nu se potriveste cu caracterul lor. Asa ca aceasta fiind spuse, Jennifer Armentrout, bun venit printre autorii mei preferati.

Nota: 5+/5